Philip Glass
Povestea unui recital
Exercițiul meu de admirație pentru Philip Glass e vechi. Cred că am început să-i ascult muzica prin 2010, și n-am făcut nicio pauză semnificativă de atunci. În 2016 am citit cartea autobiografică, Words Without Music, și asta mi-a consolidat legătura cu el nu doar ca muzician, ci ca artist, ca om universal. Am aflat din volum lucruri despre viața lui Glass în anii 60, când era un tânăr evreu american plecat în Paris să studieze cu Nadia Boulanger, și apoi la New York, în căutarea unei cariere și a unui loc printre artiștii în ascensiune ai anilor 60 - 70. Am citit fragmente despre Warhol, Serra, John Cage, Eliade, și alții, și alții - nume care azi ne determină să deschidem repede orice link, să călătorim în lume ca să îi ascultăm sau să le vedem expozițiile, să le cumpărăm avid cărțile.
John Cage liked me personally, but sometimes we would have conversations in which he would shake his head and say, “Philip, too many notes, too many notes, too many notes.”
Tot în 2016, în iulie, l-am văzut live în concert la București, alături de Kronos Quartet, interpretând partitura scrisă pentru filmul Dracula. Ar fi de spus o mulțime de lucruri despre cum funcționează căile minții la Capricorni, adică (și) la mine. Pe lângă privilegiul de a-l vedea și asculta LIVE, alături de unul dintre cele mai valoroase cvartete de muzică ale lumii, eram uluită că un compozitor de talia lui nu trage linia de final al turneului european la Budapesta, cum o dictează bunul simț și cunoașterea gusturilor îndoielnice într-ale muzicii și artei ale acestui popor de straiță. Mă gândesc și acum că probabil a făcut compromisul din cauză că Dracula e totuși un personaj legat indiscutabil de Transilvania (de altfel, unul dintre concertele lui Glass din acea vară a fost programat la Castelul Bran, dar s-a anulat în ultimul moment din motive tehnice).
Dar să revin la subiectul de azi. Suntem la 8 ani după concertul din București, și începând cu luna februarie, am avut ocazia să lucrez împreună cu o tânără pianistă la organizarea unui recital Philp Glass la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Romana Sălăjan este o muziciană născută la Cluj, care după ce a absolvit Conservatorul și Facultatea de Drept (!) din orașul de cinci stele, a luat calea Europei pentru studii masterale în muzică. Eu am cunoscut-o acum trei ani și ceva, când ne-am întâlnit pentru o ședință foto; și cum orice ședință foto este o șuetă deghizată în act creativ, am ajuns să vorbim despre muzică, familie, destin, viața departe de casă. La începutul acestui an ne-am reîntâlnit, și am schițat ideea unui concert aici, la Cluj, în care muzica lui Glass să fie asociată cu câteva fotografii de-ale mele. Când spui minimalism ȘI fotografie, cred că mintea majorității celor care se ocupă cu artele vizuale zboară involuntar la contrast, linii simple, și monocromie. Cam astea au fost și criteriile mele când am ales imagini cu Romana, fotografiate de-a lungul celor trei ani de când ne cunoaștem, și în care eu regăsesc austeritatea și ritmul din Studiile pentru pian sau uverturile operelor Mishima sau Einstein on the Beach. Sunt un consumator de muzică empiric - nu știu note, game, găsesc cu greu nuanțele care diferențiază o interpretare extraordinară de una mediocră. Probabil din acest motiv mă bazez mult pe recomandările pe care le primesc online, sau pe care le primesc pe paginile muzicienilor mei preferați. Este incredibil câtă lume faină găsești în comentarii la postările despre muzică sau literatură (de altfel, aceste nișe de comunicare mă fac să sper că sfârșitul lumii mai poate fi un pic amânat, pentru că există încă interes pentru utilizarea corectă a vocabularului, a gramaticii, a sensurilor multiple ale cuvintelor, imaginilor sau sunetelor, și pasiune autentică pentru dialog cultural).
10 mai. Din pricina lungii pauze de la muncă a românilor (1 Mai lipit cu Paștele), am tremurat de grija că printurile nu vor ajunge la timp din București la Cluj. Au ajuns, după cum au ajuns și ramele comandate la Leroy-Merlin. Pe la ora 4 după-amiază, intram în curtea Muzeului Etnografic, în aripa unde se află sala de concert, cu o sacoșă urâtă de la Kaufland, inscripționată “în interior se găsește armonie” (în realitate se găseau 6 lanterne chinezești, o sfoară de cânepă, bandă adezivă și o pereche de saboți cu toc), și cu cele șase fotografii înrămate. De la parter am auzit imediat acordurile din Mishima, și recunosc că mi s-au înmuiat un pic genunchii. Apropo, dacă sunteți în căutarea unei săli cu acustică excelentă, să nu ocoliți sala Reduta (ăsta e numele ei). Eu am mai fost aici la câteva concerte de jazz, și mereu m-a impresionat cât de bine și uniform se răspândește sunetul aici, ca într-o cutie de rezonanță.
În timp ce Romana și-a continuat repetiția, am instalat ramele și partiturile, și am așteptat să vină publicul. Fast forward, la finalul recitalului, în curtea Muzeului s-a organizat un mic party ad-hoc de către familia Romanei, unde la un pahar de prosecco am scăpat cu toții definitiv de emoțiile evenimentului.
Ar mai fi de spus că mi-aș fi dorit să vină mai multă lume la recital, mai ales având în vedere că alternativa “culturală” cea mai trâmbițată din aceeași după amiază a fost premiera unui spectacol cu și despre țiganii de la Pata Rât, la Opera din Cluj; bineînțeles că, vorba lui Pleșu, este inutil să lupți contra propriei naturi. Este la fel de contraproductiv ca și urinarea contra vântului - te lovește fix în față, și te pune de îndată la respect. Sper din suflet ca Romana să nu revină în această țară, și să aibă o carieră frumoasă în afara granițelor prostului gust și ipocriziei mascate în “democratizare a culturii”. Nu e cultură, e bullshit corect politic; fie că îl numim progresism sau wokeism, asta e. Aplauzele pe care le-am irosit în ultimii ani din politețe la spectacole slabe sunt într-un fel palme pe care ar fi trebuit să mi le dau pentru că n-am stat acasă. Una peste alta, merită să mai ieși din zona de confort, pentru că talent există, dar nu e promovat decât dacă dai bani, sau dai din cur. Las mai jos, un alt fragment din cartea lui Phil Glass, pentru Romana și pentru toți artiștii tineri sau mai puțin tineri, care sunt nesiguri că fac ce trebuie (din cauză că trudesc în umbra unor instituții culturale hidoase, corupte și odios de vocale), dar parcă nici nu ar renunța la arta lor.
În text este vorba despre primul concert al lui Glass, susținut în 1968, eveniment la care în sală au fost 6 oameni, unul dintre ei fiind mama sa - Ida - și un alt concert, la opt ani diferență, la Metropolitan Opera. Da, tot opt ani distanță, la fel ca în istorisirea mea (de la Dracula și Kronos Quartet până la Romana și Etudes for Piano). Să fie cu noroc. În ce mă privește, e prima dată când am vândut absolut toate printurile din expoziția pop-up asociată concertului, așa că n-am de ce să mă plâng, și uite că totuși nu pot jubila, pentru că deh - lumea nu se învârte în jurul meu.
Though the concert was beautifully played and very rewarding for Dorothy, Jon, and myself, the fact of the matter was that there were only six (six!) people in the audience—one being my mother, Ida Glass herself. I don’t believe that she, unlike my dad, had any ear for music, but she could count, and the number of heads that made up the extremely small audience must have seemed a disaster. It had been an afternoon concert, and since Ida had never planned on spending the night in New York, I accompanied her back to Penn Station. The only comment she made was that my hair was too long.
It would be over eight years before Ida came back to New York, in November 1976, when Einstein on the Beach was at the Metropolitan Opera. This time there was an audience of almost four thousand people—all the seats plus standing room were sold. She sat with Bob Wilson’s father in a box. I gather that they were both mystified, but at least it must have seemed real to her. I always wondered what she thought of such a great change of fortune in such a short time. From that moment on, she took my occupation very seriously, and she was concerned that I was handling the business part of it properly. By then, she knew I was always going to be a musician, but now her concern shifted over to the likelihood that supporting my family would always be a struggle.
-ends.
“…outside the borders of bad taste and hypocrisy disguised as ‘democratization of culture.’”
Great line!
By the way, I had to paste sections at a time into Google translate (I don’t read Romanian). I’m intrigued by this translation: “over a glass of prosecco we all got rid of the emotions of the event for good.” Is that correct?
Your images are exquisite Crina! Wish i could have been there