Povestea care urmează nu există cu adevărat. De fapt există, dar e plină de mici inexactități, pe care prefer să le numesc licențe artistice în loc de ceea ce sunt - minciuni neînsemnate. Am schimbat numele personajelor. Am pozat nu odată, ci de două ori, dar folosind o temă și câteva elemente comune. Nu am pozat marți, dar am vrut să fac o referință subtilă la Seinfeld - Tuesday has no feel. Textul este scris de mine acum, în 2025, la mare distanță de la perioada când am făcut fotografiile, și a fost completat în câteva locuri cu Claude AI. Ideea originală (Poetic Memory/Memorie Poetică) mi-a venit de la Kundera, dar și de la suita Music for Two Pianos “Water Dances” a lui Michael Nyman. Au trecut șapte ani de la aceste fotografii. Încă nu s-a construit nimic pe locul bazinului părăsit. Selecția imaginilor de mai jos e reprezentativă, dar nu exhaustivă, pentru că cele două sesiuni au avut și momente de improvizație, care nu s-ar fi potrivit în contextul acestui eseu fotografic.
Există o teorie nevalidată științific potrivit căreia amintirile se comportă ca niște păianjeni microscopici care țes constant fire invizibile între neuroni. Mi-a venit în minte acest lucru în timp ce le priveam pe Elyssia, Lysandria și Merioneth la piscina dezafectată de la marginea orașului. Ne întâlniserăm ca să le fotografiez într-un proiect pe care l-am numit la acea vreme “Water Dances".
Piscina aproape goală, cu faianța crăpată și mușchiul verde care urca încet pe margini, avea formă de paralelogram imperfect cu apă întunecată și ciment degradat, o curiozitate arhitecturală unde perspectiva părea să se schimbe în funcție de unghiul din care o priveai. Nimeni nu o mai folosea de ani buni, ceea ce o făcea perfectă pentru proiectul meu. Apa tulbure reflecta cerul indecis al acelei zilei de marți - să recunoaștem că marți e cea mai improbabilă zi a săptămânii pentru revelații existențiale, dar iată-ne totuși aici, pe marginea bazinului abandonat de la Someșeni, cu o geantă plină de aparatură foto, cu o sticlă de vin și cu un troller îndesat cu haine, makeup și accesorii.
"Crezi că peste cinci ani ne vom mai aminti ziua asta?" Elyssia purta o pelerină neagră care absorbea lumina din jur, creând un ritm mișto când pășea apăsat pe marginea bazinului cu bocancii negri; apa care îi uda gleznele părea că nu o deranjează.
Merioneth, așezată pe marginea piscinei cu picioarele atârnând deasupra apei verzui, zâmbi fără să răspundă. Pe obraz avea trasat un desen geometric în tușuri fine, ca un circuit electronic imaginar care ar putea procesa gânduri în loc de date.
"Memoria e selectivă. Păstrăm doar ceea ce ne ajută să supraviețuim." spuse Lysandria, în timp ce desfăcea atent firul de lână roșu-carmin din ghemul pe care-l adusese în rucsacul negru. "Depinde dacă vom alege să ne-o amintim sau nu", continuă ea, împletind cu mișcări iuți firul în jurul creștetului. Fotografiam fetele în tăcere, căutând să nu întrerup scenariul firav pe care ele îl interpretau și pe care îl schițasem cu câteva zile înainte la HASH, barul nostru tradițional, unde puneam la cale ședințele foto. Pornisem de la conceptul de memorie poetică a lui Kundera, care opune realitatea cu elementele pe care alegem să conservăm din trecut, pentru a ne face prezentul mai suportabil. Le-am atribuit fetelor nume preluate din titluri ale unor tablouri celebre ale Renașterii.
"Întrebarea e cum ar fi dacă fotografiile pe care le facem acum ne-ar putea privi *ele* pe noi," interveni Elyssia, reglând obiectivul vechiului meu Canon pe film, cumpărat pe eBay de la un fotograf spaniol pe care nu-l întâlnisem niciodată. "Bukowski spunea că scrisul te privește și te judecă. Poate și fotografiile fac la fel."
Elyssia apăsă pe declanșator.
"Poate că nu contează dacă ne vom aminti," spuse ea, așezând aparatul pe marginea de beton a bazinului. "Memoria e un parazit," continuă ea, întinzându-se după sticla de vin ieftin pe care-l cumpărasem mai devreme de la Mega, pentru a lua o înghițitură . "Se hrănește din trecut și îl transformă în ceva diferit. Niciodată nu-ți amintești în același fel ceea ce s-a întâmplat mai demult”.
Absurditatea discuției era perfect completată de ambianță — trei studente faine, filozofând lângă o piscină în care nimeni nu mai înotase de cel puțin un deceniu.
“Cum îmi stă părul?”, întrebă Merioneth, trecându-și degetele peste liniile desenate pe obraz.
Fotografiam repede, trecând de pe o parte pe cealaltă a treptelor și bordurilor, observându-le, și întrebându-mă dacă Milan Kundera ar fi avut răbdare să construiască o povestire cu aceste personaje sau le-ar fi considerat prea ostentative. Probabil că ar fi înnobilat scena austeră cu o intrigă subtilă care să îi justifice existența literară.
Lysandria a terminat de creat pânza de păianjen roșie pe creștet și a decis să lege capătul ghemului de o creangă uscată, într-un gest de acționism conceptual.
Merioneth începu să picteze câteva foi A4 cu tuș negru și vopsea acrilică. Era un amănunt estetic pe care-l propusesem eu, cu scopul de a adăuga texturi și elemente abstracte în decorul decrepit al piscinei abandonate. Ne-am oprit la un moment dat din fotografiat, și am umplut paharele de plastic alb cu vinul ieftin din sticlă.
"Săptămâna trecută am visat că eram un tablou la Tate Modern," spuse Lysandria, privindu-și reflexia fragmentată în apa întunecată. "Eram expusă într-o sală goală și toată lumea care venea să mă privească purta o mască cu fața mea."
"Clasic narcisism oniric," mormăi Merioneth, care studia psihologia, în vreme ce fotografia cu telefonul umbra Elyssiei proiectată pe ciment. "Eu am visat cum fotografiile din telefon se transformaseră într-un acvariu. Toate pozele mele înotau ca niște pești plați, alb-negru.
"Fotografiile sunt doar o formă de amnezie organizată," râse Lysandria, turnând din nou vin în paharele de plastic. "Credem că ne ajută să ne amintim, dar de fapt ne ajută să uităm tot ce a rămas în afara cadrului.”
"Haideți să facem un experiment," propuse ea solemn, "hai să imprimăm fotografiile de azi și să ne întâlnim aici peste cinci ani și să facem exact aceleași fotografii. Să vedem cum și dacă ne-am schimbat." Propunerea era pe cât de înduioșătoare, pe atât de nerealistă. Știam toate că peste cinci ani această piscină probabil nu va mai exista, pentru că va fi înlocuită cu vreun complex rezidențial sau un mall în orașul de cinci stele.
Am apăsat iar pe declanșator, și am prins momentul în care Lysandria și Merioneth râdeau în hohote, cu simbolurile de pe fața lui M. strălucind în soarele capricios de toamnă.
Sticla de vin se oglindea în apa piscinei, într-o simetrie imperfectă. Eram foarte încântată să văd câte straturi de realitate puteau exista într-o singură după-amiază de marți.
După ce am adunat foile pictate, hainele, fardurile și aparatele foto, ne-am umplut paharele pentru ultima dată.
"Pentru memorie," începu Elyssia.
"Pentru uitare" adăugă Merioneth.
"Pentru prezent" închise Lysandria.
Lumina scăzută a înserării transforma de acum spațiul într-o fotografie alb-negru, cu excepția firului roșu și a vinului prost din sticla verde. Apa piscinei reflecta chipurile distorsionate a celor trei fete care alegeau în acea zi să trăiască la granița dintre realitate și ficțiune.
Piscina abandonată devenise pentru câteva ore un spațiu personal, al gesturilor care transcend cuvintele. Firul roșii, vinul, desenele de pe chip, toate erau forme ale unui limbaj pe care îl inventaserăm împreună în acea după amiază.
Undeva, pe fundul piscinei goale, un păianjen își țesea propria pânză, imun la acest șir de întâmplări care se desfășurau deasupra lui. Poate că memoria este și ea la fel – un păianjen meticulos care țese fire între prezent și trecut, creând o rețea fragilă, dar agasant de persistentă.
Ne-am ridicat, am trecut calea ferată și am sunat după Bolt.
-ends.
Ce minunatie! Pozele, textele, ideile.
Na, ca să vezi. Tocmai m am pus in pat si m a vizitat pe bune un paianjen. L am omorât instant. Mi s a părut ciudat deoarece aici unde stau e f curat. Nimic nu i întâmplător. Pozele sunt superbe! 🤍