Domnul Caisă - la despărțire

despre moarte, pentru că viața e acum în altă parte

În săptămâna care a trecut am fost la o lansare de carte, am citit două cărți, am văzut câteva filme. Nimic ieșit din comun, lucruri care mai amorțesc starea de spleen pe care toamna clujeană are talentul să ți-o bage în suflet la pachet cu reumatismul din articulații.

N-o să scriu despre astea acum, pentru că viața, de fapt moartea, a avut alt plan. Sâmbătă după amiază, motanul nostru persan, Caisă, zăcea mort la marginea șoselei de lângă casă. Teo l-a găsit, când pornise spre easybox să ridice un colet. La 12.43 am făcut ultima fotografie cu el, la 17. 28 era mort, țeapăn. Nu pun aici acea ultimă fotografie, pentru că e prea prețioasă pentru mine acum. Motanul ăsta nu ieșea la stradă. Motanul Caisă era frumos, era sclipitor de inteligent și asta se vedea din felul în care știa să citească oamenii înaintea noastră. Acest oribil sfârșit i-a fost adus de un cretin de șofer, în plină zi. Și da, am avut pre/meta simțiri, dar nu cred că vrea cineva să citească mumbo-jumbo ESP.

Povestea lui Caisă a început la Galați, unde un veterinar cu inimă bună l-a salvat de la moarte sigură la începutul iernii lui 2016. În același an, tot într-o teribilă zi de noiembrie, un alt motan de-al nostru a sfârșit la fel, sub roțile unei mașini. Veterinarul din Galați mi-a scris la câteva zile după moartea lui Dănilă, ca să mă întrebe dacă nu aș vrea să adopt un motănel frumos și trist. Am făcut-o, și au fost cei mai frumoși opt ani trăiți cu micul Caisel, după ce am luat o decizie complet arbitrară. Mulțumesc nemăsurat soartei pentru asta.

Vă rog să nu îmi scrieți, sau să gândiți că nu am avut grijă de pisicile noastre, pentru că ar fi o mare eroare. Casa e departe de stradă, iar zona e rezidențială. Din păcate, nu trece săptămână lăsată pe pământ, în care să nu citesc despre animale ucise ori oameni răniți sau acroșați pe străzile înguste din cartierul Borhanci, unde limita de viteză ar trebui să fie adaptată circulației pietonale, dar unde nu demult un șofer vârstnic a intrat în plin cu mașina într-o stație de autobuz (noroc că era weekend, și nu a rănit pe nimeni), o femeie a eșuat în vitrina cafenelei de lângă drumul principal, rănind ușor niște mușterii, iar un alt cretin s-a învârtit 180 de grade din pricina unui derapaj cauzat de viteza excesivă, și a intrat cu mașina în gardul nostru, exact acolo unde și-a găsit sfârșitul domnul Caisă.

După ce am plâns o vreme, mi-am sunat sora și doi amici, și apoi am stat trează o noapte, cu oribila întrebare “de ce” pe repeat. Dacă la de ce-ul metafizic nu îmi poate răspunde nimeni, la cel lumesc am început să răspund mai sus.

Mă mai întreabă câte cineva de unde vine mizantropia mea. Moartea lui Caisă dă răspunsul măcar în parte. Poate la voi e altfel, dar lumea din jurul meu e îngrozitor de meschină și ipocrită. M-am obișnuit să fiu căutată din motive foarte diverse și pragmatice, și extrem de rar din empatie sau afecțiune. Așa-zișii mei prieteni mă caută când au nevoie de un tratament dentar, de niște fotografii, de un număr de telefon, de o intervenție pe lângă cineva, de bani. Să vedem cum vine asta. Am scris cu inima frântă pe Facebook despre Caisă. Mi-au scris imediat mulți necunoscuți câteva vorbe de consolare. M-au sunat niște apropiați, dar - probabil deloc surprinzător, având în vedere cele afirmate mai sus - o parte dintre acei oameni care au stat la masa mea, l-au văzut pe Caisă viu, l-au mângâiat ipocrit, nu s-au deranjat să îmi spună un cuvânt la telefon sau într-un mesaj privat.

Așa se face că mi-e silă de viață, de faptul că am ales să trăiesc într-un oraș secat de omenie cum e Clujul, în loc să plec departe de aici, așa cum aș putea să o fac oricând, dacă ramificațiile vieții mele, combinate cu lașitatea de a porni pe un drum necunoscut, nu m-ar ține imobilizată într-o comunitate pe care o detest cu toată ființa mea. Btw, mi se rupe că a ieșit Trump, dragii mei progresiști ai pulii. Îi detest rasismul și limbajul limitat, dar știi ce? WHATEVER. Sunteți vexați că o să se spună insultele pe față? Ah, dar noi cât timp am ascuns după cireș sentimente, oblojindu-le în straturi grețoase de fățărnicie și ipocrizie, aud? Îmi face silă felul în care pupatul în dos și flirturile de rahat urmăresc agende de o precaritate demnă de milă. Când nu ai timp să îți suni un apropiat aflat în durere sufletească, pentru că grija ta cea mai mare e să trăiești fără să superi pe nimeni, și leșini de admirație pe social media la poze proaste, la literatură și la artă de căcat, pentru că poate cândva producătorii lor te vor pune pe lista unui vernisaj, a unui festival sau a unei antologii, a unui nenorocit de TEDx sau mai știu eu ce, ei bine, când astea sunt liniile diagramei Venn a vieții unei majorități, atunci poate că e nevoie un cutremur, o inundație sau un Trump, care să scuture din temelii cloaca asta puhavă și urât mirositoare.

Un vechi amic îmi spunea, la sfârșitul anilor 90, pe vremea când aveam exaltarea tinereții, și afirmam mereu că am mulți prieteni: Crina dragă, în viață nu există prieteni; există cunoștințe și clienți. Au trecut 25 de ani, și da, trebuie să recunosc că fraza de mai sus mi-a devenit un fel de mantră. Nu pentru că n-ar exista nivele de conexiune în viață (Levels of Life - ar zice Barnes), ci pentru că ele sunt diafane, limitate și profund înșelătoare. Mergeți așadar la dragii voștri / partener, copil, motan, cățel, bunică - și spuneți-le ce înseamnă pentru voi minutele, zilele și anii pe care i-ați avut și îi aveți laolaltă. Nu mergeți la prieteni, nu există așa ceva, e o construcție socială la fel de penibilă ca Moș Crăciun. Cu cât o să vă prindeți de șpilul ăsta mai repede, cu atât viața o să își piardă din poleială, dar va fi mai ușor de navigat.

Cam atât azi. Nu știu ce muzică să pun. Sunt într-un loop melancolic pe Spotify, așa că merg la listele lui

Michael Cirigliano II

(un blog superb pe Substack) și o să iau ceva de acolo.

Zboară lin și liber, frumosul nostru Caisel! Te iubim.

---

-ends