Bait and Switch
Femeile și limita.
Văd pentru prima dată Parthenope, cel mai recent film al lui Sorrentino. Mă așteptam deja după La Grande Bellezza la o prăbușire în manierism (chestie confirmată de Youth, de altfel). În vreme ce scriu rândurile astea, filmul merge în alt tab, și cu tot farmecul lui Gary Oldman, încep să mă plictisesc. L.E. - îl las pe mâine, de la minutul 28 încolo. Rețeta cu fata frumoasă din sudul Italiei, care îi face să viseze pe toți bărbații care-i taie calea, s-a cam ponosit după Malena. Și Sophia Loren nu mai are 20 - 30 sau chiar 50 de ani.
Chestia asta m-a făcut să mă gândesc la raportul meu cu repetiția, cu clișeele, cu propriile mele căutări atunci când pozez femei. Fiecare etapă pe care am parcurs-o alături de diverse “muze”, s-a încheiat mai devreme sau mai târziu cu un climax metaforic, dincolo de care lucrurile nu au mai putut fi readuse la punctul acela indefinibil când o imagine capturează momentul decisiv (nu al lui Cartier-Bresson, ci al întâlnirii între mine și femeia fotografiată). Să vă explic.
Imaginea Laurei cu un pahar de vin, în grădina mea, în octombrie 2019 este un astfel de exemplu. Dacă-mi amintesc bine, în ciuda faptului că am cenzurat-o pentru Facebook, tot am primit un ban de vreo săptămână pentru că am postat-o. Pozasem deja vreo 2 ore, și cu toate că au rezultat niște cadre absolut superbe din acea întâlnire, acest moment în care am declanșat (în fond este un candid shot) mi se pare că o surprinde pe Laura perfect - frumoasă, vulnerabilă, autentică.
Același lucru l-aș putea spune despre fotografia Mariei (prezentă în proiectul meu Oshibana - expus în 2023 la Cluj). Melancolia privirii mă face să uit cu totul de senzualitatea trupului.
N-am fotografiat prea mult anul ăsta, și nu-i o întâmplare. Mă aflu într-o etapă în care mă strădui - cam fără succes deocamdată - să închid niște acolade pe care le-am deschis de foarte multă vreme, proiecte care m-au entuziasmat la un moment dat, și acum am îndoieli că mă mai reprezintă, sau proiecte obscure în care acum văd un potențial neașteptat. Mă gândesc din când în când (ok, destul de des) la Sally Mann, care are structura psihologică suficient de puternică încât să revină obsesiv la o imagine până când îi iese perfect.
That’s the way it sometimes goes for me: I start on a new series of pictures and right away, in some kind of perverse bait-and-switch, I get a good one. This freak of a good picture inevitably inspires a cocky confidence, making me think this new project will be a stroll in the park. But then, after sometimes two or three more good ones, the next dozen are duds, and that cavalier stroll becomes an uphill slog. It isn’t long before I have to take a breather, having reached the first significant plateau of doubt and lightweight despair.
Sally Mann - Hold Still (2016)
În cazul meu, căutarea imaginii perfecte ține de momentul înregistrării ei, și nu de post-procesare. Și pentru că zilele trecute am revăzut câteva scene din L'Année dernière à Marienbad, vă arăt două fotografii pe care le-am regizat la fața locului, apelând la memorie, pentru că eram în mijlocul unui câmp pe undeva prin județul Sălaj, unde simetria trunchiurilor de copac m-au dus imediat cu gândul la filmul lui Resnais. În prima fotografie, cu ajutorul oglinzii, Ana reface oarecum momentul în care Delphine Seyrig plonjează în starea de angoasă cauzată de inabilitatea de a diferenția realitatea de coșmarul imaginației. În cea de-a doua, am renunțat la oglindă, și am ales să prind în focus copacii și nu modelul, tocmai pentru a sublinia aceeași raportare subiectivă la limită, în cazul de față - cea dintre memoria mea vagă, dar care reținuse din film simetria și severitatea unui peisaj indiferent la emoția subiectului, și personajul feminin care se interpune în linia de compoziție ca un artefact, dar devine - prin elementele seducătoare, centrul de interes al imaginii, în ciuda neclarității detaliilor.
Atât pentru azi, pe curând.
Nu pierzi nimic daca nu vezi "Parthenope" pana la capat.
Superb articolul si imaginile, foarte mulțam.