Valori și Non-Valori Sentimentale
și o invitație
Contrar imaginii de mai sus, care o înfățișează pe frumoasa Maria, pe care mi-e tare drag să o fotografiez, se urâțește lumea, prieteni. Lucrul ăsta este tot mai evident cu fiecare calup de știri, cu fiecare scroll pe rețelele sociale, cu fiecare întâlnire cu oameni pe care îi vezi schimonosiți de invidii și de răfuieli meschine.
Nici nu știu cu ce să încep. Crima înfiorătoare dintre copii, din Timiș, m-a lăsat fără cuvinte câteva zile. Apoi am ales eu cu intenție să-mi înghit cuvintele, când a început judecata “agorei de pe Temu”, numită Facebook sau Reddit. Atât de multă ură dublată de ignoranță am putut vedea revărsată în postări și comentarii, de parcă retrăiam anul 1990 cu mineriadele. “Noi muncim, nu gândim” era atunci lozinca sub care ortacii se încolonau la București, fluturând bastoane și ciomegi peste capetele trecătorilor imprudenți de pe străzile capitalei. Acum, dragii mei, baiul e și mai mare, pentru că din lozincă lipsește aproape complet prima parte. Noi muncim. Ei bine, nu prea mai muncim. Suntem creatori de conținut. Formatori de opinie. Facilitatori. Văd cum se scurg zilnic fluvii de cuvinte scrise de felurite personaje care și-au transformat viața într-o mașinărie de livrat opinii despre orice. În jurul lor se aglutinează cei care au avut mai mult “ghinion” la școală, și nu sunt în stare să lege cuvinte în fraze, masa de comentaci care întăresc spusele marilor cronicari cu inimioare și GIF-uri, sau - cei mai curajoși - cu un “Bine punctat”, urmat de unul sau mai multe semne de exclamare. Răfuiala poate pleca de la orice. Nicușor. Macron. Trump. Nordis. Șercan. Cristian Tudor Popescu. Davos. Zelenski. Măruță. Astea sunt temele mari. Temele mici le revin intelectualilor fini. S-au certat doi critici de film (Gorzo și Morozov) cu un regizor (Bogdan Mureșanu), pentru că cel din urmă l-a numit pe unul dintre ei tâmpit din pricină că nu i-a plăcut filmul Sentimental Value (unde sunt vremurile bune cu eu l-am făcut oligofren, el m-a făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat?).
Am urmărit vreo 20 de minute postările pe tema asta, și am râs foarte mult. Dacă intri pe profilurile celor doi critici și te uiți la fotografiile care-i înfățișează, începi să înțelegi ce se întâmplă. Doi oameni citiți, dar retrași, cu alură de introverți, a căror singură oază de energie vitală pare să fie prezența pe social media cu opinii (preferabil controversate/controversabile). Aici își pot alina singurătatea cu iluzia unui dialog cu alte ființe umane, menit să-i valideze. M-am întrebat de multe ori cum o fi viața într-un cerc mărunt, trăită predominant dintr-un apartament sau o garsonieră modestă, cu bani puțini și cu viață socială marcată de complexe și neajunsuri. Așa arată. Cu postări interminabile pline de venin și duhnind a frustrare. Îl urâm pe celălalt pentru că are mai mult decât noi. Are probabil o casă mai mare, o nevastă/un partener, un salar mai bun, vacanțe mai interesante, bani să iasă în oraș, și astea fără să stea cu mâna întinsă la o sponsorizare, un formular 220 sau o donație. I have news for you, qwertodocții lui pește. Nu-i ușor să muncești. Trebuie să organizezi, să cumperi materiale, să interacționezi cu furnizori, cu clienți (la mine sunt pacienți), cu colegii care și ei au lumile lor de navigat, să plătești taxe la stat, să depui declarații și documente de tot felul. Uneori să pierzi bani. Nu ai liber niciodată. Nici chiar în vacanțe. Asta apropo de scriitorii de renume mondial care se plâng pe Facebook că trebuie să dea facturi pe drepturile de autor. Welcome to the fucking world! În fine, astea fiind spuse, să mergem la alte chestii enervante.
Filmul Vecina, de exemplu.
Cunoașteți francizele alea care merg din prost în mai prost, dar e un proces atât de fascinant, încât nu te poți opri din a te uita? Exemple - Sex and the City, Mission Impossible, Fifty Shades. Așa și cu filmul ăsta, numărul trei sau patru din seria MB. Este chinuitor de privit, noroc că l-am văzut pe Netflix, și l-am putut răsfira în calupuri scurte, timp de 2 zile jumate. O să întreb retoric - cum se poate juca atât de prost? Simplu - nu ai regizor, nu ai actori, nu ai scenariu. Adică le ai, dar la buget, și se vede. Cum se poate face product placement atât de ofensator pentru privitor? Simplu - publicul rumegă orice, cu complicitatea advertiser-ilor care au bani să plătească orice. Cum s-a ajuns să se facă astfel de filme? Simplu - a se merge înapoi la începutul articolului. Nu mai este niciun interes pentru educație și cultură, iar asta se referă implicit și la cultura cinematografică sau vizuală în general. Faptul că Netflix cumpără astfel de producții (să nu discriminez, că sunt la fel de proaste și filmele americane, franceze sau italiene adăugate pe platformă în ultimii ani) nu face decât să satisfacă cerința de lături slinoase ale unui public lipsit de orice fel de pretenții sau nevoi. (O să vă retrimit la ce scriam mai sus despre trei oameni cultivați care se ceartă pe o producție care de bine, de rău, e nominalizată la Oscaruri, și a luat deja destule trofee încât să o putem diferența de producțiile Bravo). Filmul Vecina se poate urmări fără probleme în timp ce scrollezi pe Facebook, în timp ce ești pe WC, sau în paralel cu un meeting de serviciu pe Zoom. Este el însuși popcornul/burgerul/shaorma mentală care îți afundă creierul într-o binecuvântată stupoare, înainte de a merge la Leroy-Merlin să îți cumperi o baterie sau un capac de budă, sau la Lidl să cumperi ciocolată Milka. (pentru cine nu s-a uitat la film - bravo, prietene! - aste-s două dintre firmele care au sponsorizat această producție cinematografică). În concluzie, oricât de mizerabilă e năstrușnicia de Lolita (Cercel - vezi piesa de la finalul postării), poate că AI slopăreala devine scuzabilă, când există oameni în carne și oase care produc Las Fierbinți, Vecina și Parfum de Lavandă.
Iar acum, o pauză pentru ochi. Am făcut câteva fotografii în grădină acum 2 săptămâni, când zăpada a acoperit orașul. Am avut -10°C, și încă ne bucuram de zilele libere de după Anul Nou. Nu știu cum să descriu liniștea profundă pe care o simt când văd zăpada neatinsă. Liniște în sensul ei sonor, pentru că altminteri, am anxietate mare să umblu prin nămeți. În aceeași perioadă m-a plesnit și gripa, dar tot mă bucur că am apucat să blochez timpul în câteva imagini albe, cum de câțiva ani buni nu am mai avut ocazia să prind la Cluj.
O să închei cu o informație care pe mulți nu-i vizează direct, dar cine știe, poate mai citește vreun clujean acest text. Cred că nu există fotograf sau amator de fotografie prin bula mea și a celor apropiați, care să nu cunoască numele celor trei inițiatori ai proiectului Momentum - Andrei Furnea, Alexandru Ilea și Mihai Ciama . Fotografia de stradă din România a înflorit, literalmente, de când comunitatea celor care o practică s-a grupat în jurul lor, odată cu întâlnirile și evenimentele propuse periodic la Cluj sub umbrela grupului creat în urmă cu 2 ani. Așa se face că m-am bucurat foarte mult când mi-au acceptat invitația să organizăm săptămâna viitoare o expoziție la Prisma - Clinică Stomatologică - în care Andrei, Alex și Mihai vor aduce sub ochii celor care ne vor vizita, lucrări splendide din portofoliile lor.
Când pregăteam ideea expoziției, știind că spațiul de la clinică este limitat, am propus fotografilor să centrăm tema în jurul poeticii străzii. Lucrul ăsta m-a făcut să mă întorc la un fragment de interviu dat de Dawoud Bey, cred că în New York Times. M-aș bucura să vă întâlnesc acolo la un vin sau un ceai, și o poveste. Oricum după vernisaj, o să revin aici cu câteva din fotografiile expuse.
But it’s all a bunch of decisions that you’re making around this idea of improvising a vision subjectively. And the lens plays a part in that. The quality of description through the lens. I learned that a shallower depth of field gives it a different kind of material poetry and also allows you to make something that looks unlike anything you’re ever going to see with the eyes, which is also part of my ambition in making pictures. It kind of happens anyway. But I always see that as part of my responsibility in making this work: To create something that you will never see with the eyes, how to translate that. How do you engage what we call the visual poetic or form, and manipulate the optics and materials? Because all these history pictures, going back even to the Birmingham photographs, they’ve all been made using black and white material, largely because black and white is the material of photography’s history, and I’m making work about history. So, it’s saying that it would be consistent to use that material to draw you into a conversation about history. Rather than something large scale and color, which is a very contemporary way of thinking of photography, and a very contemporary kind of photographic object.
(Dawoud Bey)
-ends.
bine că ai zis exact cum stau lucrurile.
și ca să aduc un plus la cît de prost sunt făcute filmele, eu vin de la vrăjitorul din oz pentru copii. turda. în momentul în care vrajitoarea cea bună iese în fața copiilor (de la 4 la vreo 11 ani, cred) și face o prezentare a marelui oz. nu știe dacă e femeie, bărbat sau e nonbinar . pix! (așa înjur eu) în momentul acela am zis asta e! va urma o adaptare a anului 2026. ioi! am murit în momentul in care unul dintre personaje în timp ce ținea un discurs îți descheia vestonul și-și etala pieptul gol.
de mai multe ori la acel moment.
la care Toma: mama, dar mine nu-mi place ce face!
si au urmat multe referiri pe care DOAR adulții le-au înțeles.
na... e... cum e.
nu cred că voi mai merge curînd la teatru pentru copii sau! mă duc sa-l vad eu prima data, apoi vedem daca mai duc si copilul.
scuze scrisul anapoda. stiu ca intelegi ce spun.
expoziția stiu că va fi un succes!
I am smiling a little as I read this whole waste of oxygen battle of the little minds that seem to be everywhere these days. It is hard not to read occasionally, but it is a good thing when you can turn away and focus on the fresh, white and pure snow in the garden. There is magic in snow, at least until it gets trampled and grey. I look forward to reading about your exhibition. I do not recognise the names of your three exhibiting photographers, but maybe you can show us your installation?