Toamna la Cluj
frunze pe acasă, frunze în parc.
Fiecare platformă socială ajunge mai devreme sau mai târziu să prindă un soi de culoare, de vibe specific, după perioada în care se stabilesc procentele de vârstă, tematică sau stil care predomină în conținutul ei. În mod paradoxal, înveți despre utilizatori mai mult când ești absent decât când te strădui să fii activ și poate relevant. Substack îmi pare una dintre cele mai puțin conflictuale rețele sociale. De ce? Poate pentru că mă limitez la un număr de abonamente destul de mic, și evit să citesc publicații excesiv de progresiste sau de conservatoare, sau poate pentru că arta este mai puțin enervantă pentru publicul însetat de subiecte controversate. Nu știu.
Am lipsit destul de mult de aici, cu toate că în perioada asta aș avea vreme să scriu (și să citesc). După concediu mă urnesc greu, și în plus, lucrurile care mă enervau puțin - mă enervează acum mai mult, iar cele ce mă enervau mult - mă exasperează. Dacă din lucruri mărunte se poate construi o poveste, haideți să vedem.
În septembrie și octombrie, Clujul devine gazda unor festivaluri și evenimente care cu fiecare an care trece devin tot mai multe, și în consecință, mai puțin interesante. ONG-urile mai spală niște bani sub umbrela unor întâlniri unde avem de-a face cu “facilitatori”, “traineri” și “speakeri”, organizațiile care se autodefinesc drept “caritabile” sponsorizează spectacole și întâlniri culturale ale căror capete de afiș sunt de cele mai multe ori niște personaje mediocre din așa zisa lume culturală clujeană, cărora li se adaugă podcasteri, influenceri și psihologi de doi lei, ba chiar și - pentru sare și piper - popi sau astrologi. Recunoști de la o poștă contribuția lui Chat GPT, care face afișul și prezentarea evenimentului, iar în sală vedem de cele mai multe ori 10-20 de persoane care, atunci când nu sunt afundați în doomscroll pe telefoane, privesc placid la un ecran pe care se succed slide-uri despre cum să fii mai eficient /inspirat /fericit.
Cronica culturală, ca sursă de informație în Clujul de cinci stele, e de asemenea sub orice critică. Dacă nu mergi în persoană la un eveniment, ai toate șansele să nu pricepi nimic din descrierea și fotografiile livrate ulterior pe social media. În absolut toate cazurile, vom avea o postare alcătuită din câteva fotografii prost focalizate, vreo două clipuri video cu sonor bruiat, postare care e apoi redistribuită de către participanți (actori, speakeri, artiști vizuali), și sub care apar inevitabilele felicitări și laude de la familie și prieteni. Balcanismul ăsta a devenit un modus operandi ubicuu, care sufocă și mai tare calitatea demersului cultural.
Având în vedere toate astea, am ocolit intenționat/informat festivalul de carte FICT, festivalul de teatru FITT, deschiderea Casei Muzicii Edison, și mă rog, alte sindrofii cărora le-am uitat numele. În schimb, am profitat de vremea superbă de toamnă târzie, 18 grade și soare, din a doua zi de noiembrie, și am făcut o plimbare prin Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj. De câțiva ani încoace, parcul e gazda festivalului ultra-hipsteresc cunoscut sub numele Jazz in the Park (muuult mai mult Park decât Jazz, dar despre asta cred că am mai scris). Noi am mers într-o zi oarecare, și a fost tare frumos. Trebuie să spun încă odată cât de mult apreciez grija pe care Muzeul Etnografic al Transilvaniei o acordă acestui spațiu care a rămas printre puținele locuri unde mai poți să-ți amintești de Clujul tihnit, fără trafic, fără zgomot, și fără blingul omniprezent al post-postmodernității.
Las niște poze făcute ca de obicei cu #x100v, și o singură observație oarecum legată de subiectele la modă în aceste zile: nu aș schimba starea de grație pe care o simți în mica bisericuță din lemn din Chiraleș (sec. XVII), cu coada de paișpe ore la minunea-minunilor-poleite-cu-aur din București, cunoscută acum sub numele de inspirație ceaușistă - Catedrala Națiunii. Deh, chestiuni de prioritate.
Trebuie să mai adaug că în cele două ore de plimbare abia dacă am întâlnit o duzină de vizitatori, dar din fericire, o parte dintre gospodării erau deschise, iar angajații Muzeului mi-au permis peste tot să fotografiez. În plus, aleile și gazonul parcului sunt întreținute atât de bine, că l-ar face invidios chiar și pe Prințul William.
Nu vreau să închei fără s-o amintesc aici și pe frumoasa Dora, iapa vedetă a Parcului. Mi-au ținut calea și două pisicuțe, dar n-am fost destul de iute să le prind în fotografie.
Așa - să nu uit încă ceva. Magazinul de suveniruri al Parcului Etnografic NU este sufocat de chinezării magnetice, ci e plin de căni, cănițe, farfurioare, boluri din ceramică la prețuri foarte accesibile, și de magneți și machete din lut ale caselor vechi țărănești (nu sunt replici ale exponatelor, dar sunt foarte frumoase). Vă recomand din toată inima să faceți un ocol pe aici când vizitați Clujul (a se evita, zic din nou, fandoseala Jazz in the Park, quand-meme)
Pe curând (cu fotografii, bombăneli și relatări din Portugalia).
Mie îmi ia cel puțin o săptămână să ma adun după o vacanță... Şi nu sunt în stare să ies şi să fac fotografii aşa frumoase când jelesc, dar e de încercat.
E foarte frumos parcul, ironia e că eu am reuşit să-l gust şi la festival. E un loc superb pentru jazz (şi super curajos că se bagă la aşa ceva, nici nu vreau să mă gândesc la riscuri), faptul că selecția nu e poate cea mai inspirată sau că participanții sunt într-un fel sau altul, că vin sau nu pentru muzică .. nu ştiu ce să zic, rămân de partea faptului că e bine să fie şi că e peste alte manifestări. Eu nu sunt chiar specialistă, nici în jazz, nici în festivaluri, în 2024 mi-a plăcut mult mai mult ca în 2025, la anul nu cred că mai vin, asta ca să ai tot tabloul :)
Rezonez cu ce ați scris, mai ales cu toamna la Cluj. Deși ai dreptate cu evenimentele, eu incerc să ma bucur de plimbările cu bicla prin Pădurea Făget. Culorile alea te încarcă de energie. Cred că e important să ne găsim micile bucurii, să mai evadăm din zgomot. Abia aștept următoarele articole!