The Prying Eyes.
și un must read.
Hristos a înviat! Începutul lunii mai a fost la mine cu musafiri, ouă roșii, familie și foarte puțin timp petrecut online. Asta e pentru mine un indice al stării de bine. De câțiva ani, dar mai ales de la coronavirus încoace, boala dependenței de internet a umanității mi se pare mereu mai gravă și mai dificil de evitat. Prima consecință a distanțării de ecran vine de regulă după una sau două zile, sub forma mesajelor îngrijorate de la câte un prieten - “ești bine? ești ok? dă un semn când vezi mesajul”. Însăși premisa că dacă lipsești din vortexul virtual, înseamnă că ți-e rău, e tristă. În vremurile de mai demult, când comunicam prin telefon sau email, vorba era “no news is good news”. Schimbarea asta de percepție m-a pus pe gânduri zilele trecute, când am ales să mă transform în turist prin orașul meu și prin Sibiu, alături de doi prieteni veniți din America și respectiv, Franța. Terasele din zona devenită recent pietonală a Clujului (străzile Universității, Kogălniceanu) sunt ticsite de oameni în căutare de răcoare și companie. Poate pentru că am tot ieșit din oraș în ultimele luni, nu simt niciun fel de emoție (acel frisson de început al verii) la gândul că stau cu niște prieteni la o cafea sau un cocktail, că poate o să mă întâlnesc accidental cu alți prieteni pe care nu i-am mai văzut din toamna trecută decât pe Facebook sau la câte un eveniment cultural.
Mă agasează lipsa copacilor în acest loc situat chiar în centru. Primăria și-a făcut un obicei zilnic să posteze pe pagina oficială fotografii cu “zonele verzi” ale Clujului; în fapt sunt aceleași parcuri dintotdeauna, primenite și împrospătate pe ici pe colo cu straturi de flori (damblaua lalelelor a fost imensă anul acesta), în vreme ce în zona centrală te prelingi agale printre dale de piatră și betoane.
O cină deasupra orașului, la Klausenburger, ne-a oferit prilejul să vedem acoperișurile urbei pe înserat. Same old, same old.
Un lucru e clar. Mi-am pierdut interesul să mai fotografiez orașul, cu excepția unor detalii care mai schimbă dinamica unei plimbări pe străzile care s-au schimbat, și pe care încerci să nu ți le mai readuci în memorie așa cum erau cândva, ca să nu te prindă o nostalgie inutilă.
1 Mai. Ne-am refugiat la mine în grădină, unde am putut să le ofer oaspeților iarbă, copaci mari și muzică bună. Micii, vinul și poveștile în trei limbi au fost numa’ bune pentru a ne deschide pofta de drum spre Sibiu de a doua zi. Am găsit o cazare foarte bună în Piața Mică a orașului, vizavi de Muzeul de Istorie. Ne-am plimbat mult pe străzile vechi, și la fel ca în Timișoara, am fost surprinsă de inconsistența lucrărilor de renovare ale clădirilor istorice. Lângă o clădire sau două impecabil reabilitate, vezi una în paragină, sau alta siluită cu termopane. Piața Mare este la fel de frumoasă cum o știam, deși abundența de tarabe care vând porcării e clar o alegere neinspirată. Am coborât Pasajul Scărilor, în drum spre Butoiul de Aur (renovat, spre bucuria mea, și cu bere artizanală foarte bună). Am profitat de ocazie să vorbesc cu Greg și Hala despre Lee Miller și celebra fotografie The Prying Eyes of Sibiu (1945), și să fac și eu o (a câta) fotografie cu acest loc pe care-l iubesc dintotdeauna.
Casa mea favorită din Piața Huet e la locul ei, cred că adăpostește o florărie, și arată - exact cum scriam mai sus- ca o bijuterie ascunsă între două ruine. Nu am intrat înăuntru, dar am răsuflat ușurată să o revăd la fel de discret frumoasă ca acum vreo zece ani.
8 Mai. Au trecut câteva zile de la excursia la Sibiu. Am revenit la familie, Paște, cozonaci, povești și proiecte lăsate în pauză timp de mai bine de o săptămână. M-am adâncit cu voluptate în lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian din anii războiului. (1938-1944). Lectura m-a tulburat foarte tare. Am regăsit abjecția, cruzimea și trădarea la niște valori absolut inimaginabile pentru un om care se pretinde a face parte dintr-o societate “subțire”. 600 de pagini în care oroarea de a fi descendentă a unui popor schilodit moral și sufletește, m-a urmărit aproape permanent. Sigur că, fiind vorba de o operă diaristică, am avut acces la informații scrise la disperare, la resemnare, la mânie sau în momente de anxietate imposibil de imaginat (pogromul de la Iași din 1941, decretele odioase antisemite ale lui Antonescu, criza morală a societății civile și intelectuale). Dacă nu ați citit acest jurnal până acum - eu îmi reproșez că am amânat atât de mult lectura lui - vă îndemn să o faceți. Se poate găsi pe site-uri de anticariate la jumătate prețul de vânzare al editurii Humanitas. În câteva zeci de pagini veți fi uitat de Ciucă și Ciolacu, de ultimele diete keto, de influencerii de mucava, și de faptul că nu v-ați cumpărat ultimul iPhone, în vreme ce Icsulescu deja îl are. Este un reality check brutal, dar de care mă bucur la fel de mult ca primarul Boc de cele 700.000 de lalele plantate anul acesta prin oraș.
L.E. Într-una din însemnările lui Sebastian, dintr-o zi de mai a lui 1943, citim: Bucureștiul este învăluit de un amestec de miros de liliac și fum de la bombardamente. Eu am primit aseară un buchet întârziat, de la munte, unde tufele mai păstrează crengi înflorite. M-am bucurat că la Cluj era o zi de Mai “normală”.
-ends
vă las cu Tord Gustavsen Trio (pe care i-am ascultat în concert la Sibiu în 2014, exact în ziua când Klaus Werner devenea președintele României. Euforia de atunci a fost formidabilă, am ieșit de la concert pe străzi să dansăm cu oamenii. Ce a urmat, se știe…)
Pe curând.
Crina- I don’t understand the language but I appreciate the photojournal. Wonderful photographs of places! Thanks for sharing!
L-am iubit pe M. Sebastian în momentul cînd i-am citit jurnalul. Mă bucur că am avut timp.
Mă delectez (o nevoie imperioasă) la micul-dejun cu scrierile tale. Se întîmplă să mai recitesc unele dintre ele.
Vizualul este... uneori nu găsesc cuvintele potrivite. este! - mi-ar plăcea să pot explica auditiv acest este!
în așteptarea următorului text.