Stop and Stare

un joc de nesocietate.

În anii petrecuți pe Twitter am urmărit câteva conturi ale unor fotografi buni, care nu aveau profil pe Facebook. După ce Musk a făcut praf rețeaua, am pierdut legătura cu ei. Am regăsit azi două imagini din 2022, pe care le-am fotografiat cu x100V, pe dealurile din apropierea casei, unde mai mergem (rar, ce-i drept) la câte o plimbare. Am împrumutat ideea compoziției încadrate în cerc de la unul dintre fotografii de pe X, al cărui nume nu mi-l amintesc. La acea vreme îmi propusesem să fac o serie de peisaje ‘rotunde’, fără nume sau istorie - niște fragmente de spațiu agățate în memorie exclusiv de firul șubred al capriciului de moment care te determină inexplicabil să declanșezi obturatorul. Sunt spații banale, recurente, lipsite de grandoarea istoriei sau reliefului geografic. Le fotografiem aproape involuntar, pentru că timp de câteva momente, aceste locuri complet banale ne atrag atenția nu prin spectacol, ci cumva prin lipsa lui. Un câmp de buruieni aplecate de vânt, o pantă moale a unui deal, un mal de apă anonim, cu crengi putrede și pietre murdare. Nimic de consemnat, nimic de instagramat, pur și simplu un spațiu conținător, prin care treci fără să lași vreo urmă sau vreun semn. Cred că suntem obișnuiți să privim marea sau oceanul ca gume de șters ale timpului și pașilor, dar uitarea nu le este specifică doar lor; la fel de indiferentă este lumea lipsită de oameni, oriunde te afli. Imaginați-vă petrecând câteva zeci de minute într-o stație de autobuz undeva în câmp, între două sate, și veți fi de acord cu mine.

Revăd fotografiile făcute începând cu 2021, și nu mă pot împiedica să mă gândesc la Teju Cole cu al său “Blind Spot”, dar mai ales la Luigi Ghirri. Fotografiile amândurora sunt de o frumusețe melancolică și atemporală. Banalul nu a arătat niciodată mai seducător decât în fragmentele italiene ale lui Ghirri, iar lumea străbătută în lung și în lat de Cole, din Nigeria lui atât de dragă, până în Asia, Africa de Sud sau Brooklyn, poartă în imagini aparent plate, toate însușirile pierdute de omul lui Musil - modestie, tihnă și introspecție. Cred că darul de a privi fără să ai vanitatea de a observa critic un subiect, și de a te opri din mers când totul în jur se mișcă, sunt cele mai oneste declarații de iubire făcute memoriei și timpului.

De fapt, scriind acest text mi-a trecut prin minte o idee; s-ar putea crea un joc de memorie cu acest tip de imagini-mărturii ale trecerii anonime prin viață. Se taie fiecare fotografie în două bucăți egale. Se amestecă fragmentele și se întind pe masă cu fața în jos, și apoi se încearcă reîntregirea lor întorcându-le două câte două cu fața în sus. În loc să se încerce refacerea imaginii inițiale, în jocul meu aș prefera ca perechile să nu se potrivească precum jumătățile de măr ale lui Platon, ci să se asocieze fără regula amintirii întregului; bucăți de memorie fără nume, care la următoarea împărțire a cărților de joc vor ajunge în mâna altui jucător și în fața altei șanse de a construi un spațiu imaginar, asemeni celor six degrees of separation, dar fără oameni. Fără oameni ar trebui să se desfășoare și acest joc. Nu de alta, dar oamenii trișează, se enervează când pierd, și renunță cu greu la conformism.

Toate fotografiile din acest articol îmi aparțin.

---

-ends.

*Notă: Din nu știu ce motiv, nu mai pot să folosesc azi funcția “Embed track” de pe Spotify, dar nu vreau să vă las fără muzică, așa că adaug piesa sub formă de link.

Joshua Redman și Yo-Yo Ma - My One and Only Love