Soarele apare, Iliescu dispare

mai bine fotograf, decât comunist.

Aș fi vrut să scriu ceva personal, oricât de puțin și de nesemnificativ despre Iliescu, dar nu pot. Mi-e lehamite, mai ales după ce am retrăit o mulțime de amintiri îngrozitor de tulburătoare când am văzut documentarul Recorder.

În același timp, am înregistrat cu o blazare bine dozată, tonul încărcat de emoții (cele mai multe negative) al postărilor apărute în presă și pe rețele sociale. Ura față de comunism a scăzut foarte mult și în mod bizar (?) în anii recenți (a se revedea rezultatul acelui sondaj despre moștenirea lui Ceaușescu), în schimb ura față de fenomenul Iliescu pare să nu se fi diminuat cu niciun gram față de anii în care tovarășul Consens se afla în fruntea unui stat capturat de securiști și de fosta nomenclatură. Ce m-a dezgustat pe mine profund în aceste zile, este felul în care au găsit cu cale să-l denigreze jurnaliști care l-au întâlnit/intervievat, fotografi care l-au portretizat în antologii sau volume politice, analiști politici și politicieni care au profitat din plin de relația conjuncturală cu acest individ. Leprele adună în jur lepre, și cercurile concentrice ale urii și corupției sunt cât se poate de transparente în ciuda mirosului fetid de ipocrizie și rahat re/mestecat timp de zeci de ani. Le-aș da numele, dar se știu ei cine sunt, și mă îndoiesc oricum că vor citi ce am scris eu aici. Pe de altă parte, revenind la prezent, atitudinea USR de a boicota funeraliile, și lipsa piticului Nicușor de la ceremonii, mi se par de un grobianism colosal din punct de vedere al protocolului politic, dar scuzați-mă, la ce să te aștepți de la omul care merge cu odraslele în vizite oficiale de stat, sau de la un isteric ca Moșteanu? Fotografia de mai jos, pe care am văzut-o la Andreea Ferigeanu, care la rândul ei a preluat-o din Libertatea, mi se pare probabil cea mai amară mărturie a istoriei lui Ion Iliescu. Un portret înrămat, anodin, proptit pe un șevalet șubred în mijlocul străzii, înconjurat de ghivece anemice de flori, în vreme ce mașinile și curierii nepalezi gonesc cu indiferență în drumurile lor. Un final obscur proletar, al unei vieți bolșevice.

Să ne mutăm acum gândurile - și mai ales ochii - în alt loc. În ultimele zile, a plouat zilnic la Cluj. De la averse scurte și până la mici furtuni izolate, le-am avut pe toate pe rând în Borhanci. Acum două zile a plouat cu soare. Mie îmi place tare mult când se întâmplă asta pe înserat, pentru că lumina lasă umbre lungi care avantajează culorile calde ale grădinii și terasei din spatele casei. Am luat repede de pe raft x100V-ul, care mai avea un pic de baterie, și am ieșit să fac câteva fotografii.

Am folosit niște setări care mi se par destul de bune pentru fotografii de ambianță sau de arhitectură, pentru că accentuează umbrele și contrastul. În vreme ce Teo a tuns gazonul, eu am primenit un pic tufele de trandafiri și de caprifoi.

Cireșul sălbatic de vară a dat roade și vara asta, dar sunt amare și mărunte. M-am gândit să le folosesc fie ca obiecte 3D, fie sub formă de negativ alb-negru, pentru că am făcut câteva poze cu obiectivul macro, într-un set de 2-3 cianotipii. Sfoara este oricum întinsă pe terasă, cu clemele pregătite să susțină printurile la uscat.

Cam atât mi-a trecut prin minte, în vreme ce îmi târam șlapii prin noroiul format la marginea aleii, și priveam cu aceeași bucurie rezervată soarele apunând spre Feleac. Mulțumesc că ați citit până aici, și că ați privit cu mine apusul clujean după ploaie. Pe curând.

---

-ends.