Nu trăim sub clopot de sticlă, dar eu nu m-aș supăra să pot închiria unul, măcar pentru un scurt concediu, un bell-break de la știrile și veștile care îmi țiuie pe lângă urechi și-mi ustură ochii în fiecare zi.
O să scriu acum o postare nepopulară. Am vreme să o fac, deoarece, spre binele omenirii, Facebook a picat timp de vreo jumătate de ceas.
După circul cu Mirel din Turnu Măgurele și meciul istoric-lingvistic dintre Andrei Pogăciaș și Dan Alexe, o nouă telenovelă a captat atenția publicului; conflictul Emilia Șercan - Adrian Cioroianu. Pe scurt, Șercan îi reproșează lui Cioroianu că a dezvăluit public subiectul la care lucrează acum (studierea tezei de doctorat a lui Mircea Geoană).
Adrian Cioroianu face un lucru incalificabil, de o mârșăvie inimaginabilă: dezvăluie o informație pe care a obținut-o prin prisma funcției de director al Bibliotecii Naționale și o face publică, deși acea informație nu este o informație publică și nici destinată publicității. Este vorba despre faptul că am solicitat studierea tezei de doctorat a lui Mircea Geoană. Prin faptul că Adrian Cioroianu divulgă public această informație mă vulnerabilizează și mă expune public, cu atât mai multe cu cât este de notorietate faptul că din cauza dezvăluirilor mele despre plagiatele în tezele de doctorat ale unor politicieni sau demnitari am fost amenințată cu moartea, discreditată public, dar și am fost ținta unui kompromat. (Emilia Șercan - postare pe Facebook)
Cioroianu i-a răspuns pe un ton agresiv și deloc cavaleresc, atrăgând imediat reacții grobiene de la troli și personaje infecte ca milițianul Godină sau aflătorii în treabă care abia așteaptă un os de ros pe social media, dar și susțineri de la colegi istorici, scriitori și foști studenți. De partea lui Șercan s-au poziționat cuconetul de vârstă mijlocie din bula eternei justițiare Dana Hering, câțiva jurnaliști din presa de investigație, pensionarul karatist Dănileț, precum și qwertologii pe care-i regăsim de fiecare dată când se naște o isterie în online.
În paralel, a ieșit la iveală și un nou subiect din seria #metoo din mediul academic. După ultra-mediatizata anchetă care l-a avut protagonist pe Cristian Grosu, și cele imediat următoare, avându-i în centrul atenției pe Felix Alexa și Horea Bădău, zilele trecute a apărut un nou nume pe lista universitarilor hărțuitori - Alexandru Matei. O fostă studentă a decis să publice o serie de capturi de ecran cu discuții purtate pe messenger cu acest profesor de la Universitatea din Brașov, în care omul îi face complimente și avansuri.
S-au activat imediat încă câteva femei care au avut de-a face cu Matei după același stereotip, și cât ai bate din palme, a ieșit material pentru o nouă lamentare despre cât de expuse sunt studentele și cum capitalizează universitarii pe vulnerabilitatea lor. Am revăzut întreg șirul văicărelilor presărate cu virtue signaling, și m-am întrebat ca de fiecare dată unde s-a pierdut sensul acelei vorbe din bătrâni - adevărul e o sabie cu două tăișuri? Oamenii ca Bădău sau Matei au o reputație pe care grupul vizat de aceste întâmplări o cunosc. Am fost și eu studentă, și nu mi-e străină situația descrisă cu lux de amănunte în postările pe care acum le văd mereu pe social media și în presă. De îndată ce intrai în universitate, îți ajungeau la urechi bârfele despre proful/asistentul X, care îți va face avansuri, sau care în schimbul unei partide de sex îți va da notă maximă sau de trecere, după caz. Știu cu nume și prenume colege care au oferit aceste servicii pentru că a fost mai ușor decât să înveți porcăria de materie la anatomie, de exemplu. Ceea ce nu pot să înghit este formularea unilaterală a adevărului. În screenshot-urile victimelor apar sumedenie de haha-uri, emoticoane cochete, și un limbaj colocvial sau chiar încurajator adresat abuzatorului. Dacă stai la povești cu el pe messenger cu zilele sau săptămânile, și te șifonezi abia când te insultă explicit, avem o problemă de timeline și de credibilitate.
Am extras aceste două bucăți de viață din Facebookul săptămânii trecute. Fiecare dintre ele au avut parte de popularizarea îndobitocită și propagată ca un incendiu prin like-uri și distribuiri, cu adaosuri și înflorituri, dar în orice caz, s-au bucurat de o atenție mult prea mare în raport cu conținutul. În vreme ce comentariile și bârfele ne-au umplut orele de insomnie sau de plictis la muncă, o altă postare a trecut quasi-neobservată. O femeie pe care o cunosc doar superficial, și-a revărsat efectiv sufletul într-un text care m-a tulburat și m-a urmărit câteva zile. Partenerul ei, omul cu care are doi copii, a bătut-o, a scuipat-o, a umilit-o împreună cu maică-sa și frate-su în fața celor doi micuți timp de luni, dacă nu ani de zile. I-a luat banii, a apelat la cumnatul ziarist să o calomnieze în presă, și alte asemenea lucruri, care îți ridică părul pe ceafă doar să le citești, darămite să le fii victimă. Această femeie își crește copiii cum poate, jonglează cu jobul și treburile casei într-un iureș de care nu-i pasă oricum aproape nimănui. Și aici mă opresc și mă întreb - care e realitatea și care e oglinda lumii de lângă noi? Când, vorba unui meme popular - dramoletele de carton au devenit mai importante decât o viață de (și în) rahat? Îmi pare rău că nu mai pot empatiza cu postări lungi și lacrimogene. Nu mă mai mișcă cuvinte complicate din DEX, englezisme (ghosting, negging, glass ceiling, rape culture) bine disimulate în articole lungi și fără substanță din presa ultra-feministă și de așa-zisă investigație.
Aș vrea tare mult să le văd pe marile preotese ale feminismului coborând în lumea reală și propunând soluții concrete la dramele ne-trâmbițate pe toate gardurile, din viețile anonime ale suratelor lor. Atunci poate o să-mi pese și o să-mi smulg părul din cap pentru că cineva mi-a scris mie sau oricărei alte femei în messenger “ce bună ești, așa te-aș f*te”.
-ends
hai să ne împăcăm pe muzică, dacă vine primăvara. Pe curând.
Citind o insemnare ca a ta imi dau seama ce viata anosta, fara circ duc unii. Adica eu. Si fara paine.