Recitind "Herzog" în epoca woke.

Live or die, you idiot!

Nov 23, 2025

Am început săptămâna cu o extracție dentară, de data asta în calitate de pacient. M-a chinuit un molar de minte, cu intermitențe, vreo șase săptămâni. Bineînțeles că durerile au început în concediu. Mă trezeam zilnic cu gândul că poate ajung și eu să fiu acel pacient turist care caută cu disperare un medic să-l scape de o durere, indiferent de costuri. Mi-am exersat bruma de portugheză și capacitatea de convingere într-o farmacie din Lisabona, și am reușit să procur câteva pastile de Naproxen, care m-au ajutat să dorm noaptea și să evit totuși cabinetele dentare din Portugalia. Despre anxietatea de a fi cazul ăla clinic care rămâne ca excepție în manualele de medicină, nici nu are rost să vă mai povestesc.

Înainte de ziua extracției (thank you, Achim, colegul nostru chirurg superstar) am mai avut câteva nopți de insomnie, așa că - pe lângă Duo Lingo și cuvintele încrucișate din NYT, m-am hotărât să recitesc Herzog. Am cumpărat de pe Amazon o versiune second-hand, cu speranța că o s-o găsesc adnotată de un alt cititor. Trebuie să spun că eu citesc toate cărțile având la îndemână un creion automat cu mină 0.7mm. Dacă nu-l am, folosesc un creion colorat sau de grafit, în niciun caz pix sau carioci. Cartea asta a fost marcată ici și colo cu marker roz, chestie care mă cam deranjează, dar măcar mi-a arătat ce a găsit cititorul anterior interesant de reținut (în principiu, reacții la pasajele despre viața imigranților evrei, și note ce fac referire destul de vagă la Holocaust). De ce recitesc tocmai această carte? Pentru că a fost primul roman pe care l-am citit în engleză, eram în ultimii ani de liceu, în perioada în care mai cochetam cu ideea să merg la facultatea de Litere în loc de Medicină. Profesorul meu de engleză era nimeni altul decât Virgil (Bill) Stanciu, un intelectual rafinat, pe care lumea culturală clujeană l-a așezat în mod natural în grupul celor mai apreciați și îndrăgiți mentori (un fel de proto-“influenceri”) culturali din vremea anilor ‘80 și până acum. Acel grup care se aduna la cafenelele din centrul orașului - Arizona, Carpați, Conti - și puneau la cale printre nori de fum de țigară, coniacuri Napoleon și litri de nechezol, numerele noi ale revistelor Steaua, Tribuna sau Echinox. Bill mi-a împrumutat romanul adus tocmai din America, dimpreună cu mai multe valize pline de cărți cumpărate de el în perioada când predase ca profesor asociat în Reno și Seattle. Îmi amintesc foarte bine entuziasmul cu care mi-a descris-o (“probabil cel mai bun roman american pe care l-am citit” - în privința asta era de aceeași părere cu Martin Amis, aveam să aflu mai târziu). Tot Bill mi-a făcut cunoștință cu David Lodge și Julian Barnes (acesta din urmă a devenit iubirea vieții mele în spațiul literar), dar despre asta o să scriu altădată. Revin la Saul Bellow; a primit o grămadă de premii pentru acest roman, care de altfel i-a pavat drumul spre Nobelul din 1976, la zece ani după publicare, și l-a transformat într-un darling al literaturii americane contemporane.

Romanul (autobiografic) urmărește câteva zile din viața lui Moses Herzog, un profesor de istorie de 47 de ani, aflat în criză existențială după eșecul celei de-a doua căsnicii. Herzog este un intelectual evreu-american care trece printr-un carusel infernal psihologic și emoțional, și încearcă să-și pună ordine în viața personală haotică scriind obsesiv scrisori imaginare către prieteni, familie, filozofi, politicieni.

“For Christ’s sake, don’t cry, you idiot! Live or die, but don’t poison everything.”

― Saul Bellow, Herzog

Aceste scrisori, pe care nu le trimite niciodată, sunt în fapt gândurile lui Herzog/Bellow despre societate, cultură, dragoste în raport cu propria sa viață. Când am citit romanul prima dată, nu aveam habar despre noțiunea de evreu american intelectual, așa cum aveam să-l descopăr în curând în filmele lui Woody Allen sau ale fraților Cohen (ca să nu mai vorbesc de Seinfeld și Larry David). Așa se face că nu m-au interesat prea mult referințele culturale despre primele generații de imigranți evrei și transformările sociale și culturale pe care familiile lor le-au trăit la început de secol XX, incluzând aici și predilecția pentru cariere academice a descendenților multor familii de meșteșugari. Gândul mă poartă acum de pildă la Philip Glass, care a ales să urmeze studii muzicale academice în loc să continue să lucreze în magazinul de viniluri al tatălui său. Viața lui Bellow a fost la fel de fascinantă ca romanele lui. Afemeiat și narcisist, dar fermecător pentru femei și bărbați deopotrivă, în zilele noastre ar fi un candidat sigur pentru atacuri furibunde ale feministelor și ai ideologilor woke.

“Will never understand what women want. What do they want? They eat green salad and drink human blood.”
― Saul Bellow, Herzog

A fost căsătorit de cinci ori (a patra soție a fost o matematiciană româncă strălucită - Alexandra Ionescu-Tulcea, care i-a fost alături de altfel în 1976, anul când a primit premiul Nobel).

Saul Bellow și soția lui, Alexandra Ionescu-Tulcea, la balul primăriei din Stockholm în onoarea laureaților premiului Nobel, decembrie 1976. ©Associated Press

Ce m-a împins să recitesc ACUM acest roman extraordinar? Un articol din Slate, care atacă exact problema misoginismului lui Bellow. Scris cu deja bine-cunoscutul ton plângăcios, pasiv-agresiv și vindicativ folosit de jurnaliștii progresiști ai generației Z, textul face eforturi demne de o cauză mai bună, de a-i anula, sau măcar diminua lui Bellow, forța narativă extraordinară.

“To God he jotted several lines. How my mind has struggled to make coherent sense. I have not been too good at it. But have desired to do your unknowable will, taking it, and you, without symbols. Everything of intensest significance. Especially if divested of me.”
― Saul Bellow, Herzog

Stau acum aici, în spațiul unde mi-am amenajat locul de citit/scris/editat fotografii, privesc pe geam la ploaia măruntă și mă gândesc la așa zisul patriarhat sub care generația mea a crescut în copilărie și adolescență.

N-am avut parte de violență de niciun fel în familie, dar trebuie să recunosc că rolurile tradiționale erau respectate la noi - mama gătea, făcea curățenie (ajutată mereu de câte o menajeră unguroaică de prin comunele învecinate Clujului - tanti Erzsi, tanti Aniko). Tata plătea vacanțele, meditațiile noastre, și tot ce însemna organizarea gospodăriei - de la mobilă, frigidere, mașini de spălat, până la cheltuielile de bloc și impozitele datorate statului. Emanciparea noastră, a mea și a sorei mele, a decurs oarecum firesc, în ton cu vremurile. În ce mă privește, alegerea unei profesii liberale a fost probabil cea mai bună decizie luată vreodată. Stomatologia nu e discriminatorie la nivel de practică. Probabil că sunt mult prea mulți bărbați, sau deh - mult prea puține femei în forurile superioare ale Colegiului Medicilor Stomatologi, dar cu siguranță, în rețeaua medicală nu avem de ce să ne plângem de lipsa egalității cu bărbații. Mă uit în schimb în bula intelectuală de pe Facebook, și văd cum bărbații domină tot, de la arte vizuale, la literatură, filozofie sau istorie (pentru că despre politică nu am cum să vorbesc cu respect, sau s-o includ în aceeași frază cu termenul de “intelectual”). Eu recunosc cu oarecare nemulțumire că n-am fost niciodată acceptată pe deplin sau cu entuziasm în cercurile de artiști. Sunt de altfel marcată de sindromul impostorului, și mă simt mereu inadecvată printre cei care se erijează în repere culturale. Mă întreb retoric de ce sunt atât de mulți artiști și scriitori depresivi, frustrați, sau dimpotrivă, narcisiști și egolatri. Probabil pentru că (vorba bunicilor) - unde-i multă minte, e și multă prostie, și pentru că nombrilismul este prețul, taxa de drum pe care o plătești când intri în lumea academică sau culturală. Răsfoind zilele trecute presa, am dat peste această fotografie în care apare ministrul David Daniel. Nu cred că am văzut o reprezentare vizuală mai fidelă a aroganței și autosuficienței. Și iată cum sunt nevoită să aduc în discuție Principiul lui Peter care afirmă că, într-o ierarhie, angajații tind să urce până la nivelul lor maxim de incompetență.

Știu că am promis o postare despre Portugalia, și vă asigur că este aproape gata de publicare, dar uite că m-am întins cu Bellow și Herzog, așa că va trebui s-o las pe data viitoare. Un preview se cuvine, nu?

P.S. Mulțumesc sincer lui bogdan stoica care m-a menționat în publicația lui și mi-a dat de înțeles că ar trebui să fac mai multe poze etnografice. Promit să revin cu fotografii din locurile care îmi dau cu generozitate ceva de văzut /simțit /fotografiat. Lumea e plină de lucruri faine, la care ai acces în clipa în care închizi canalele de știri.

Scribbles and Sketches

Discussion about this post

Ready for more?