Păsări, pasaje și plecări
ah, și Parasinus.
*dacă ați primit acest blog în email, vă rog deschideți linkul din titlu într-un browser, ca să-l puteți parcurge în întregime.
Oriunde mă întorc, dau peste cineva care se lamentează că se află într-o fază sau alta de gripă. Și eu sunt în zona gripei 2.0, care a venit cu simptome mai puțin zgomotoase, însă cu o stare de epuizare greu de dus a doua oară. Din cauza asta am ieșit din casă puțin, am lucrat puțin, și am preferat să lâncezesc și să ascult pe Voxa câteva capitole și fragmente de cărți pe care le aveam în biblioteca aplicației de multă vreme. Cea mai agreabilă experiență de săptămâna trecută a fost cartea de eseuri a lui Jonathan Franzen - The End of the End of the Earth. Nu știu mai nimic despre păsări, dar mă fascinează să le privesc și să le ascult. Eseurile din volum sunt într-adevăr mai ales despre pasiunea lui Franzen pentru birdwatching și schimbările climatice, dar sunt intercalate și texte despre prietenii și iubiri mai vechi sau mai noi de-ale lui. Nu-l bănuiam așa de intransigent (apropo de Edith Warton), cu toate că am învățat din anturajul meu că scriitorii au boala de a fi necruțători cu confrații lor, așa că vă recomand să săriți acel capitol.
“The radical otherness of birds is integral to their beauty and their value. They are always among us but never of us. They’re the other world-dominating animals that evolution has produced, and their indifference to us ought to serve as a chastening reminder that we’re not the measure of all things.”
(Jonathan Franzen)
Fără legătură cu lecturile mele, o fotografie văzută recent pe social media, cu imaginea unui mozaic roman, mi-a readus în minte un subiect despre care voiam să scriu de mai multă vreme. Acum vreo 15-17 ani, când s-a făcut o renovare majoră a Palatului de Justiție din Cluj (construit în perioada 1898-1902 în stil Belle Époque, după proiectul arhitectului Gyula Wagner), printre ideile discutabile ale celor care s-au ocupat de proiect s-a numărat înlocuirea plăcilor de piatră decorativă de pe coridoarele lungi ale clădirii cu gresie modernă. Vechile plăci au fost puse spre vânzare la bucată, la sumă modică, astfel încât cei care aflau despre această ofertă, puteau să le cumpere. Mi se pare și azi un lucru bun, întrucât soacra mea, pe atunci avocată în baroul Cluj, a achiziționat destul de multe bucăți încât să ajungă la pavarea unui spațiu rectangular din jurul micii construcții care la acea vreme servea drept refugiu/magazie, aflat pe terenul unde ulterior a fost construită casa în care locuim. Pavajul există și acum, și mi se pare foarte fain în comparație cu porcăriile de dale care împânzesc parcările și piațetele din toată România.
Timp de peste 100 de ani, coridoarele Curții de Apel au fost cunoscute sub numele coridoarele pașilor pierduți, amintind de expresia cu origini franceze - salle des pas perdus - numele banal, dar atât de simbolic dat sălii de așteptare a unei gări. Deopotrivă prozaică și poetică, expresia evocă mersul anxios, fără țintă al celor care își “omoară” timpul înainte de plecarea trenului, mișcându-se absent, într-un pattern repetitiv, care transformă mersul în așteptare și timpul activul în timp pasiv. Îmi sunt dragi coridoarele și aleile înguste, care înregistrează pașii sonor, ritmic, asemănător tastelor unei mașini mecanice de scris, și le fotografiez aproape fără să-mi dau seama, peste tot pe unde merg, în aeroporturi, în muzee, galerii comerciale sau piețe.
În imaginea de mai sus este prinsă o străduță din Lisabona, aflată literalmente la doi pași de cazarea noastră din Bairro Alto. Ne-am plimbat pe ea aproape în fiecare zi din cele 5 petrecute acolo, dar cel mai mult mi-a plăcut s-o traversez noaptea, în drum spre zona de bistrouri și cafenele fado. Cele câteva minute în care ne strecuram în liniște pe sub geamurile oamenilor, pe trotuarele pavate cu piatră cubică, aveau amprenta unui soi de ritual asimilator, din cauza solitudinii și ritmului anodin al pașilor care te duc/aduc la locul familiar numit - chiar și pentru scurt timp - acasă.
Prin contrast, imaginea de mai jos, din centrul vechia al Genovei, invită la o călătorie mentală în timpul ducilor și negustorilor care au adus acestui oraș o măreție și un look elegante, opulente și aristocratice. Mozaicurile datând de la sfârșitul secolului 18 sunt absolut fascinante. Am pozat multe detalii, dar nu vreau să deturnez tema acestui blog. Dacă nu ați vizitat Genova, v-o recomand cu mare entuziasm, este un loc pe care merită să-l vezi mai degrabă decât numeroasele tourist traps pe care Italia și agențiile de turism ți le vâră pe gât până la sațietate.
Mai departe, iată-ne ajunși în Occitania. Le Calvaire din Sallèles‑d’Aude, construit începând cu 1862, este un mic ansamblu religios format dintr-o capelă, un coridor acoperit cu reliefuri ilustrând momente din Drumul Crucii, și câteva sculpturi. Arhitectura este simplă, cu arcade din piatră și o atmosferă liniștită, specifică locurilor de reculegere din secolul al XIX‑lea. Lumina intră în coridoare printre arcade și pune în evidență piatra deschisă la culoare. Ca fapt divers, Calvaire-ul a fost ridicat la inițiativa lui Sophie Viramont, care a dorit să marcheze astfel pierderea soțului și a copiilor ei. Proiectul a devenit un spațiu de explorare a memoriei și reflectare pentru comunitate, un loc accesibil tuturor celor care trec prin regiune.
Museo Archeologico Nazionale di Napoli (MANN) este găzduit într-o clădire impunătoare din secolul al XVI-lea, inițial construită ca sediu pentru cavaleria regală. Începând cu secolul al XVIII-lea, clădirea a fost transformată într-un muzeu sub patronajul regelui Carol al III-lea al Bourbonilor, care a mutat aici colecția Farnese și artefactele descoperite în Pompei și Herculaneum. Acest balcon lung, străjuit cu coloane de piatră se află la penultimul etaj, și oferă o priveliște foarte frumoasă spre lungo mare și portul Napoli.
Fianlmente, o imagine de pe culoarele lungi, aproape aseptice din Centre Pompidou Málaga. Muzeul este primul centru Pompidou deschis în afara Franței și funcționează din 2015 într-o clădire modernă, recognoscibilă prin cubul său de sticlă colorată aflat la exterior, și găzduiește o selecție rotativă de lucrări din colecția permanentă a Centrului Pompidou Paris, alături de expoziții temporare dedicate artei moderne și contemporane.
Iar acum, o vignetă scurtă personală, pentru că ieri a fost ziua scrisului de mână. Aflu dintr-o postare pe FB că zilele trecute, Danemarca a livrat, în mod simbolic, ultima piesă de corespondență scrisă de mână. Mi se pare o știre de un tragism profund, într-o lume pierdută între ecrane și în care relațiile interpersonale sunt tot mai condamnate la uitare. Eu am pe Facebook de ani de zile o amică pe care nici măcar nu v-o pot descrie, pentru că nu știu ca ea să fi pus vreodată un selfie la poza de profil, sau în orice altă postare. O cheamă Kym. Este pasionată de jazzul barosan, fain, de la el de acasă, din New Orleans; Kym călătorește prin fel de fel de locuri neobișnuite, ca să vadă concerte și face fotografii la fel de ciudate precum întreaga ei personalitate, așa cum o lasă să transpară pe social media. Eu o cunosc dinainte de a avea cont pe platforma Meta, din vremea demult apusului G+, și nu îmi amintesc exact când, acum vreo 2-3 ani, mi-a cerut adresa poștală să îmi trimită o vedere din New Orleans. I-am dat-o și am uitat complet povestea. Anul trecut prin vară/toamnă, am primit o ilustrată de la ea. Mi-e aproape imposibil să-i descifrez scrisul, dar e vorba despre niște concerte și cluburi de jazz pe care le văzuse recent. Alaltăieri, am scos din cutia poștală această vedere, tot de la ea, tot ilizibilă, dar m-am bucurat la fel de mult ca și data trecută să o țin în mână.
E destul de nasol că lumea s-a transformat efectiv într-o simulare, și noi în niște pixeli ceva mai mari. Uite, de aia puțin îmi pasă dacă Donnie cumpără Groenlanda. E doar o tranzacție cu bani virtuali, peste hărți digitale, și în completă indiferență față de ceea ce odinioară numeam oameni, iar acum au devenit populații.
In other news, aștept cu sufletul la gură să ajungă la mine romanul lui Julian Barnes, Departures, pe care l-am pre-comandat în decembrie, iar acum îl pot vedea deja cu AWB la un depozit Sameday de prin Bihor.
Am citit multe interviuri recente cu Barnes, din care am aflat despre cancerul de sânge de care suferă, despre faptul că acesta este fără îndoială ultimul său roman (nu va mai scrie decât texte scurte, poate eseuri), despre faptul că s-a recăsătorit în august, și despre faptul că s-a resemnat cu penumbra acestui moment al vieții sale. Vă las aici un interviu de 30 minute, se poate asculta sau citi, și dacă aveți timp, o să vă placă. Pe curând.
-ends.
Simply gorgeous passages…the light, shadow and contrast… anything that is Italy wins my heart. 💜 I miss it there. Enjoyed this, Crina!
Wonderful post, Crina! I love the central theme of corridors and passages, that lends itself so well to thinking about the path of life and all of its travels, both spiritual and physical. Your photos show this 'deeper' quality well, by capturing these extraordinary spaces following your photographic intuition, your grasp of light and what it does to these streets and corridors. I like your stories that accompany them. I don't really have a favorite among these images, but maybe I like the intimacy of the photo with the old tiles, the night mood in the Lisbon street and the near-sacred play of light in the Sallèles‑d’Aude image just a little more. I wasn't familiar with the writing of Julian Barnes, but it seems interesting to delve into. And of course, the Jonathan Franzen quote about birds is a statement after my own heart; I have the deepest respect for what I see as their genius superiority.