Orașul ca un ou de Paște
Cluj, Leonardo, Larry David
Ce să zic, un weekend greu de digerat, și nu doar din cauza meniului specific de Paște. Mă pregăteam ieri să plec un pic de acasă, pentru că deh - 20 de grade cu soare, la Cluj, în aprilie - e ceva nu doar rar, ci și suspect. Pe când să ieșim, a venit pe telefon notificarea cu moartea Papei. Parcurg în viteză titlurile din presă, arunc o privire și pe Facebook, și pe nesimțite am ajuns în parcarea de la Belvedere. Am urcat pe Cetățuie cu gândul să beau un Negroni la Pergola, dar fatalitate, Pergola e închisă, habar n-am dacă temporar sau permanent, așa că am ocolit hotelul pe aleea din dreapta, și am făcut o plimbare de-a lungul zidului scund și decrepit care mărginește clădirea. Când m-am căsătorit prima dată, am obținut cu pile grele sala de evenimente de la primul etaj al acestei perle fanate a turismului local. Azi, scările cu balustradele de metal răs-vopsite, arhitectura în trepte, atât de la modă în anii 80, și interiorul cu draperii roșii lungi, pardoseala de marmură și frescele bucolice cu țărani care dansează fericiți - te transportă inevitabil în decorul fastuos kitsch specific unităților de cazare rezervate înainte de 89 mai ales ștăbimii nomenclaturiste, sau (ceea ce se întâmplă în zilele noastre) echipelor de fotbal care vin la meciuri în Gruia.
Priveliștea care se deschide spre oraș de la înălțimea cetățuii este la fel de comună ca în orice altă localitate cu un trecut arhitectural amestecat. Recunosc că niciodată n-am apreciat felul în care arată aglomerarea de clădiri moderniste din zona Pieței Lucian Blaga (în dreapta imaginii) - cu fostul ONT, Casa Studenților și clădirea fostei Case de Modă. Când umbli pe jos prin centrul istoric al Clujului, nu-ți sar în ochi cicatricile urbanistice vechi, și nici cele care acum cresc proaspete în orașul de cinci stele. M-am întors cu vreo 15 grade să fotografiez spre dreapta și stânga. Turnul Bisericii Franciscane e în renovare (mai bine mai târziu decât niciodată), iar zona dinspre Parcul Central și Cluj Arena arată destul de bine acum, după iarnă și înainte de dezastrul anual Untold. Asta nu înseamnă că spoiala de culoare și asfalt reparat schimbă faptul că orașul nu are copaci destui, că e imposibil de circulat cu mașina aproape tot timpul, și că în fapt, toată zona de interes turistic a Clujului se poate vizita în 30 de minute.
Am coborât spre centru, și am oprit la o bere pe strada Cardinal Iuliu Hossu, stradă care a rămas cea mai puțin afectată de tăierea copacilor după efuziunea sinistră a extinderii zonelor pietonale din oraș din ultimii 3-4 ani. Vilele vechi sunt în mare parte renovate, și cu toate că nu găsești loc de parcare niciodată, vecinătatea parcului păstrează sentimentul romantic al anilor de mijloc de secol 20.
Am revenit acasă pe la 5 după amiază. În curțile vecine, cum era de așteptat, se încinseseră chefuri cu grătare și drob, muzică proastă și lume pestriță. Mă simt an de an tot mai inadecvată și mai dezamăgită de orașul în care m-am născut, și nu de puține ori mă gândesc că poate ar fi o idee bună să plecăm undeva unde să nu cunoaștem de la bun început hibele locului, nici pe vecini, și unde poate muzica e mai bună și mâncarea/băutura sunt un pic mai sofisticate. În cele din urmă am pornit boxa mea la un volum mai mare decât al boxei lor, am dat drumul la un playlist Brad Mehldau, am mai făcut două fotografii, după care am băut un pahar de vin alb sec, și m-am uitat la primul episod al unui documentar minunat despre Leonardo da Vinci, realizat de Ken Burns.
Nu mă întrebați unde se poate vedea documentarul, pentru că eu recurg la site-uri de filme nu tocmai legale atunci când aflu despre o producție interesantă dar inaccesibilă în România. Cert e că merită fiecare minut. Închei aici, dar să nu uit și o ultimă recomandare de lectură, dacă aveți abonament la New York Times: My Dinner with Adolf - un articol semnat de Larry David, în care îl ironizează cu mare dibăcie pe Bill Maher, care a căzut recent în mrejele lui Donald Trump, după ce a pozat în democrat de centru ani de zile. Acum, indiferent dacă vă place sau nu Maher, textul lui LD e savuros, deși pe alocuri anxiogen. O să vedeți de ce - aduce un pic cu Zona de Interes a lui Amis.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus și povestea celei de a doua zi de Paște.
Pe curând.
-ends.
Zona de interes a Iașului tot in juma' de ora se poate vizita. Arborii sunt si aici pe cale de disparitie. Avem o lipsa sufocanta de parcuri. Iar relicve optzeciste decrepite si cu marmura sparta gasim. Bașca avem si noi o Cetățuie. Sigur ai scris despre orasul care trebuie? :)))
In copilarie aveam o fascinatie fata de hotelul Transilvania, iar acum simt un amestec de sila si nostalgie la vederea lui. Treceam iarna asta pe langa intrare si gresia era mereu alunecoasa. Cred ca asta reflecta cat de bine e administrat hotelul.