Nu vă văd bine!
o săptămână văzută dinăuntru înafară.
Okay, să începem cu începutul. Nu vă văd bine. Aș vrea să fie o metaforă, dar e o foarte inconfortabilă realitate. Am avut vedenii, la propriu, acum câteva zile, și m-am programat la oftalmologie. Ar fi de spus aici niște chestii. Încerc să evit ipohondria, pentru că provin dintr-o familie care are în ADN tendința spre exagerare și prăpăstiozitate (is that a word, even??) Da, și eu intru în alertă dacă cineva drag nu răspunde la telefon sau dacă ajunge la o destinație mai târziu cu 15 minute față de ora estimată; suntem ciclotimici, ce naiba! Pe de altă parte, întrucât sunt și eu medic, înțeleg foarte bine unde se află linia dintre competență și rutină, așa că pot avea încredere într-o schemă terapeutică exact la fel de mult cât am în instrucțiunile unui aparat electrocasnic. În general merge bine, până când nu mai merge bine. Iar atunci când nu mai merge în parametri, trebuie căutat un specialist, sau omul care a scris instrucțiunile de folosință. Scuze dacă analogia pare forțată, vă asigur că am scris-o cu mintea limpede. Revenind la povestea ochilor, am mers din capul locului la o clinică privată. Doctorița mi-a făcut tot soiul de teste, m-a incapacitat vizual pentru câteva zeci de minute cu ajutorul unor picături (care fie vorba între noi, mi-ar face bine uneori când merg la teatru sau pe la evenimente culturale de căcat), și în fine, mi-a prescris niște pastile, o soluție oculară cu fel de fel de chestii menite să ajute corneea, și o nouă pereche de ochelari. M-am felicitat pentru acest rendez-vous cu sistemul medical românesc, care a mers efectiv foarte bine, și mi-am continuat săptămâna cu un vernisaj despre care am scris data trecută, și cu un spectacol de teatru contemporan, despre care probabil o să scriu într-o postare separată.
Într-o altă dimineață am mers la serviciul de înmatriculări, taman la fix ca să îmi revin din vagul sentiment de siguranță că trăiesc într-o lume normală, pe care-l dobândisem la oftalmologie. Clădirea se află undeva în pizda mă-sii, la ieșirea din Cluj spre aeroport. Mi-e mult prea drag obiceiul de a face poze la chestii faine, încât să-mi fi înglodat telefonul pozând jegul infernal din holul acestei instituții. O să amintesc doar câteva chestiuni care te agresează vizual - treptele cu gresia spartă, astfel încât fiecare om care le urcă sau coboară, riscă să-și rupă un picior pe ele; ușa fără clanță, care probabil că în afara programului e legată cu un cablu sau un lanț, aduce aminte de veceurile crâșmelor de pe la sat din anii 2000; personalul absolut ODIOS, care urlă la tine de parcă ai cere să te ducă la aeroport. (Seinfeld reference, ofc.).
Mai departe, experiența personală. Vreau să plătesc taxa pentru număr cu cardul, omul de după gemuleț începe să urle, de parcă i-aș fi declanșat cu acest gest un fel de tantrum misterios: “DE CE N-AȚI PLĂTIT PE SITE, CUM AȚI PLĂTIT ȘI TAXA DE TALON? AICI LUĂM DECÂT CASH!”. Mă caut grăbită în portmoneu, scot bănetul, îl dau. “PUTEAȚI SĂ VĂ UITAȚI, CE ERA AȘA GREU?” “Nu scria nicăieri pe site”, zice bărbatu-meu cu juma de gură. “N-AȚI CITIT, LĂSAȚI-MĂ CU POVEȘTILE”. Îl lăsăm cu poveștile, și plecăm până nu iese de după ghișeu să ne fută și două palme.
Ajung în aceeași zi și la clinică, unde apuc să fac vreo două consultații înainte să mă prindă o secvență bizară de simptome - durere de cap și de gât, frison, transpirație. M-am grăbit să plec acasă, unde mă aflu și acum, după patru zile de la cele descrise mai sus. Cred că a fost covid, deși nu m-am testat, cert e că după o cutie de Parasinus, litri de ceaiuri și ore de tuse și strănut, parcă-parcă mi se pare că sunt pregătită să îi îndur iar pe Nicușor, Bolojan, Daniel David, Trump și Ursula. Între rezolvări de jocuri logice în New York Times, seriale cu crime și valul de știri proaste despre economie și educație, mi-am petrecut zilele și nopțile reflectând un pic la starea de exil, așa cum se poate resimți acesta când ești exclus din spațiile pe care te-ai obișnuit să le consideri permeabile, accesibile, familiare. Limitele acestor spații se văd și se percep diferit când te afli înăuntrul sau înafara lor. Extrapolând un pic ideea în lumea celor care gândesc, deci există, senzația de înstrăinare pe care am resimțit-o de vreun an și ceva încoace, cred că se explică prin același mecanism de excluziune.
Am fost mult timp blocată într-o zonă socială infertilă, artificială, pe alocuri chiar ostilă. Am cultivat cu perseverență demnă de o cauză mai bună relații care mi-au accentuat senzația de inadecvare și nesiguranță. Vara care se încheie mi-a adus - în loc de plajă - provocări destul de grele în familie, și acest exil construit din plecări, alunecări, renunțări. Nu a fost totul gri, pentru că așa cum spuneam, zidul are două fețe, umbra nu există fără lumină, și noțiunile de afară și înăuntru sunt interșanjabile, precum hainele fancy ale unor designeri. Șpilul este să înțelegi când să porți fiecare dintre fețe, și când e vremea să dai haina la întors.
Vorbind despre designeri, recent am avut bucuria să lucrez cu Călina Langa, prietenă veche și omul din spatele blogului Diva & Divanul. Bis. Am fotografiat o ținută creată de ea pentru o expoziție pe care a curatoriat-o la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Din pricina covidului am lipsit de la vernisaj, dar urmează să merg în zilele următoare să văd cum a ieșit. Am fost norocoasă că am primit totuși multe informații din culise de la Călina în zilele premergătoare deschiderii către public.
Las mai jos imagini cu Diana Licu, superba actriță a Teatrului Național Cluj, care mă ajută pentru a doua oară să pun în valoare ținutele sofisticate create de Călina Langa.
Mă opresc brusc, așa cum se pare că v-am obișnuit în ultima vreme, pentru că e vremea pentru Nurofen, Magnerot și picături de ochi. Pe curând!
-ends.
First of all, I'm glad you are starting to recuperate and hope the new glasses are working for you! Secondly, what an ordeal!! I love that you can take a situation that is so uncomfortable and find some humor in it though. Lastly, fabulous photos as always!! The last set of portraits is outstanding. Keep on the upswing, Crina and take care of you!
M-ai speriat puțin cu titlul și cu începutul. M-am liniștit pe parcurs, am zâmbit, mi-au plăcut fotografiile. Mi-ai adus aminte de un domn foarte drăguț de la un ghișeu (pe bune), există și opusul. Ar fi fost și mai drăguț dacă nu ar fi trebuit să-mi comunice că am de plătit niște penalizări uriașe pentru o plată pe care nu am făcut-o și nici n-am știut sau n-am fost informată că trebuie să o fac. Apropo de stat.