Nimic despre toamnă.
Unul dintre aspectele faine când nu ești foarte activ pe o platformă socială, este felul cum se rostogolesc update-urile menite să te îmbie să revii, să îți satisfaci nevoia de dopamină aici, și nu aiurea. Acum, de exemplu, sunt întrebată dacă vreau să fac o postare text, audio sau video. Nice! Rămân la text, pentru că sunt sigură că o lume întreagă stă cu sufletul la gură să mai citească un text despre nimic pe marele net.
Ce vreau să vă spun azi? În rezumat, ceea ce se vede mai jos într-o poză furată de pe Facebookul prietenei Livia Ștefan, și cu al cărei mesaj mă identific 100%.
Să vă explic. Toată vara am fost îmbiată cu invitații la evenimente culturale de tot felul - muzică, film, teatru, arte vizuale, carte. Inflația asta e normal să te facă să fii selectiv sau de-a dreptul suspicios și să cauți cu atenție în spatele afișelor sponsorii și sursa finanțării evenimentului cu pricina, pentru că de multe ori, lucrurile se lămuresc dacă scormonești puțin în background. De pildă, TIFF a fost de la bun început, fief-ul lui Adrian Sîrbu/ProTV/MediaPro. Prin urmare, an după an, bani frumoși se cheltuie/spală, pe evenimentele colaterale acestui festival care și-a găsit în Cluj nivelul maximei incompetențe hipsterești, apropo de Principiul lui Peter. Firește, calitatea festivalului scade din același motiv - când ai de urmat o agendă neschimbată de 20 de ani, diversitatea este sacrificată progresiv.
Jazz in the Park pare situat tot sub umbrela mai sus pomenită. Am mers anul ăsta într-o singură seară la acest festival, profitând de invitația pe care am primit-o de la directorul Muzeului Etnografic. Fandoseala a fost pe măsura așteptărilor mele, fără limite de bun gust sau financiare. Burger sau sandwich la 35-40 lei, un shotuleț de vin - 21 lei, un magnet penibil din ceramică (pe care fata mă lămurea că l-a făcut manual, și vai cât de greu i-a fost) - 40 lei, eșarfe tie-dye la 250 lei. Da, am plătit toate aceste sume, pentru că mi-era foame, sete, și aveam nevoie de o dovadă palpabilă că sunt cretină. N-a durat mult; dovada absolută a venit la orele 22.00, când pe scena principală au urcat Avishai Cohen Trio, capul de afiș pride-and-joy al festivalului. M-am așezat pe un trunchi de copac, destul de departe de scenă încât să o pot șterge rapid, fără să deranjez prea multă lume, destul de aproape încât să ascult un live mediocru, dar who the fuck dintre cei care ascultă jazz avea așteptări nemaivăzute de la Avishai?
Și astfel revin la subiectul marketingului găunos, croit pe măsura vanității și ignoranței unui public care se mulțumește cu foarte puțin, pentru că cel mai scurt drum spre portofel sau abonament este mierea cursă pe Facebook/ Instagram, sub formă de reels, de stories și de postări entuziaste ale celor care sunt plătiți pentru acest lucru. A se lua de pildă Exarhu. Da, același Exarhu care și-a parcat BMW-ul mov ca tot cocalarul român, pe un spațiu verde, înjurându-l ostășește pe amărâtul care l-a filmat in flagrante delicto. Exarhu care a preaslăvit sibilinic Jazz in the Park cu câteva săptămâni înainte, ca invitat avizat al festivalului.
În eșalonul moral secund, avem fenomenul profund psihanalizabil - “scratch my back and I’ll scratch yours”. Mi se pare indigest să văd oameni respectabili care validează evenimente culturale jalnice, subvenționate din surse obscure. Femei incapabile de a scrie coerent și corect ortografic, care se erijează în elită antreprenorială. Actori/actrițe care fac compromisuri abisale pentru a mai da un tur de pistă în lumina rampei. Artiști vizuali cu buzele lipite de dosul unor curatori lipsiți de carismă sau portofoliu. Scriitori care trimit ad nauseam mesaje private “cumpără-mi cartea”. Politicieni care încearcă să te seducă abil cu promisiuni grandioase, sperând că asta o să te facă să uiți că au schimbat partidele și doctrinele mai des decât telefoanele mobile.
Last, but not least. Am văzut două filme cel mult mediocre, și scriu asta aici, ca să vă scutesc de un bilet și 4 ore irosite. (Recenzia de mai jos este copiată din postarea mea de pe Facebook, cer scuze celor care deja au citi-o).
Primul e despre Elizabeth (Lee) Miller, fotomodelul britanic devenit fotograf și corespondent de război în anii 40, iar al doilea e un fel de thriller comic cu Brad Pitt și George Clooney.
"Lee". De la Winslet mă așteptam la un rol bun (este ok-ish, nu zic nu), dar din capul locului, când am aflat că ea a primit rolul lui Miller, mi s-a părut o alegere cam nepotrivită. Aș fi văzut în rolul superbei Lee pe Sienna Miller(!), pe Rosamund Pike sau pe Carey Mulligan. Enfin. Scenariul e atât de plicticos și de previzibil, încât mi se pare că tot filmul de aproape două ore a fost făcut doar pentru scena cu portretul lui Miller în vana lui Adolf H.. Rolurile secundare sunt cuminți, fără strălucire, iar unele scene par aruncate în cut-ul final fără nicio editare sau cizelare în camera de montaj. Nu cred că a sărit de 6.5 pe IMDb, și doar fanii absoluți ai lui Winslet pot vedea în filmul ăsta ceva special. Pentru comparație, a se lua biopic-ul "Hemingway & Gellhorn", la fel de mediocru, și care nu cred că a făcut vreun serviciu lui Hemingway (sau lui Gellhorn). E păcat, pentru că viața lui Lee Miller a fost într-adevăr formidabilă, și romanțarea din această producție nu-i face deloc cinste.
"Wolfs". Despre asta o să scriu mai puțin, pentru că nu e mare lucru de spus; am râs la câteva faze, e filmat frumos și color-toned înspre verde, cum e moda de vreo 2-3 ani încoace, Brad și George sunt îmbrăcați la fel, ca să placă nediscriminatoriu doamnelor și domnilor, părul lui Pitt e impecabil aranjat de la un capăt la altul al nopții de urmărire, împușcături și alergat prin ninsoare, dialogul e plin de clișee și repetiții, așa că din nou - nota 6/7 vine de la fanii actorilor, printre care mă număr (Clooney, nu Pitt), dar per ansamblu, mă bucur că n-am dat banii pe bilet, pentru că astfel am spălat o mașină de haine, mi-am întins părul și am băut o cafea în timp ce l-am văzut.
Cred că nu-i departe ziua în care la intrarea în sala de cinema, spectatorii vor primi și o carte de colorat.
În umbra acestor personaje, filme și evenimente de rahat, mai rezistă câțiva entuziaști ai pensulei, ai scrisului, ai muzicii bune. Tot mai puțin vocali, tot mai departe de agora sluțită și ipocrită a modernității progresiste.
Ana Blandiana a primit Premiul Princesa de Asturias. Discursul de acceptare a premiului m-a umplut de bucuria de a fi contemporană cu această femeie, în vremuri în care libertatea de gândire e legată cu lanțurile invizibile denumite ‘algoritm’.
Brian Eno a scris WHAT ART DOES, o carte despre artă, împreună cu artista olandez Bette Adriaanse. În cuvintele autorilor:
What Art Does looks at why people create art, how it helps people, and the role it plays in keeping communities together. It’s a concern that is as pressing now as it ever has been. What Art Does explores “the function of fictional worlds—such as pop songs, detective novels, soap operas, shoe tassels, and the hidden language of haircuts,” the pair explained in a press release. The result, they say, is potentially “a new theory of art.”
Expoziția EXTRAMUROS a artistei Elian - acțiune (happening) în centrul orașului Cluj; 15 minute de artă brută, in your face, amintind de Akzionismul Vienez al anilor ‘60. Foarte necesar, foarte fain, foarte…Elian.
Aniversare. Acum 10 ani, MoMa i-a organizat o retrospectivă generoasă lui Robert Heineken, un artist și un teoretician rafinat al artei fotografice conceptuale, aflat pe același palier creativ cu Cindy Sherman sau John Baldessari. Object Matters - un fel alternativ de a privi și absorbi imaginea - prin fotografie, litografie, colaj, serigrafie, obiect. Nimic nu este ceea ce pare, și Doamne ajută să rămână așa măcar pentru noi, ăștia - mereu nemulțumiți.
Robert Heineken - Object Matters. Sursa - MoMa
-ends.
Vă las cu bine, și cu Melody Gardot. Pe curând.
"...o lume întreagă stă cu sufletul la gură să mai citească un text despre nimic pe marele net."
.
Nu sunt lume-ntreaga, nici macar un reprezentant de marca al ei - si nici nu stateam cu sufletul la gura. Dar ma intrebam cand ai sa mai scrii aici. De obicei, eu privesc lumea de pe un gard, deci neimplicat in fenomene, astfel ca insight-urile tale culturale sunt foarte interesante.
.
N-am vazut "Wolfes", e pe lista. N-am nicio asteptare de la el, dar Clooney si Pitt sunt doi tipi faini. Atat timp cat o sa fie 2-3 gaguri cat de cat amuzante, va intra cu succes la categoria "subtirele, pentru creiere in vacanta".
Ca unul care nu este prezent pe rețelele sociale, cred însă că netul le face un bine oamenilor care nu au nimic de spus. Spunând nimicul se valorizează ei înșiși pentru non-ideile exprimate, astfel că mai diseminează din frustrările pe care le duc. În aceste condiții, sunt șanse ridicate ca atunci când întâlnești un astfel de om să nu spună nimic. La propriu.