Marrakech
cum să privești un oraș care nu vrea să fie privit
Am făcut o pauză destul de lungă de la articolul precedent. Mă simt vinovată față de abonații mei, cei care mă urmăresc activ, dar uite că și în Substackosferă cheful și timpul sunt uneori comodități scumpe. În plus, experiența recentă de aici m-a cam dezamăgit. Au apărut trolii, comentariile arogante, micile insulte. Credeam cumva, la fel ca de fiecare dată când testez o nouă platformă socială, că mizeriile care au intoxicat până la limita suportabilului hidra cu multe capete numită Meta, vor fi inexistente într-un spațiu dedicat cu precădere conținutului autentic și schimburilor de idei. Păi iată că nu prea mai avem nici conținut autentic, pentru că în ultimul timp, textele pe care le primesc în aplicație sau email sunt scrise foarte des cu ajutorul boților AI, iar schimburile de idei au început să semene cu monologuri tot mai elaborate, cu care dacă nu ești de acord, apoi du-te dracului. Am destule subiecte în minte, bineînțeles, dar azi o să scriu despre alte locuri, alte spații. Tocmai m-am întors la Cluj după aproape o săptămână petrecută în nordul Africii, în cea mai mare parte la Marrakech. Orașul te absoarbe înainte să apuci să te pregătești pentru acest lucru. Nu doar cu aromele extrem de diverse, cum te previne toată lumea - deși și acestea te ajung din urmă, calde și complexe - ci cu formidabila lui cromatică. Ocrul zidurilor, rozul aprins al tufelor imense de bougainvillea, turcoazul plăcilor de faianță Zellige, verdele mentei din cănile de ceai. E un oraș care reușește să fie frumos cumva cu de-a sila. Cazarea noastră a fost într-un riad frumos și discret, aflat la mică distanță de Jemaa El-Fnaa - piața imensă centrală a orașului, și locul unde, în fapt, poți să înțelegi cel mai bine țesătura destul de complicată a populației marocane.
To visit Morocco is still like turning the pages of some illuminated Persian manuscript all embroidered with bright shapes and subtle lines.
(Edith Wharton)
Trebuie să vă spun și că am avut cu mine un aparat foto Leica Q2, pe care mi l-a împrumutat cu mare generozitate una dintre frumoasele femei pe care le-am fotografiat de-a lungul anilor (ea însăși fotografă), și pe care am avut bucuria s-o reîntâlnesc recent pentru o ședință foto nou-nouță. Prin urmare, clasicului deja Fuji x100v i s-a alăturat această bijuterie tehnologică nemțească, cu care de la bun început am decis că o să fotografiez doar monocrom. Spun asta pentru că atmosfera locurilor pe care le-am văzut, așa cum apar ele în fotografiile pe care le voi înșira mai jos, este fundamental diferită de la un aparat la altul, și nu din pricina distanței focale, care este asemănătoare, ci pentru că am optat intenționat pentru alt tip de compoziții cu fiecare dintre cele două camere foto. Când lucrezi cu un aparat compact, imaginația are mult mai mult de furcă, mai ales în locuri neumblate anterior. Orașul Marrakech este foarte aglomerat în zona centrală, și a prinde felii urbane în care să fie puțini oameni sau chiar deloc, e greu și chiar agasant, mai ales că localnicii nu se bucură prea mult să fie fotografiați ca animalele în iarmaroc
.
Există spații care funcționează ca un organism. Piața Jemaa el-Fnaa e un astfel de exemplu. Este “inima” Marrakechului, în sens aproape anatomic. Are un ritm alert care crește spre seară și se diminuează în orele dimineții.
Ziua, piața are imaginea unui haos predictibil: șerpi ridicați din coșurile de nuiele de muzica legănată și stridentă a fluierelor, cu o resemnare care te întristează, maimuțe cu lesă, ghicitori, vânzători care îți citesc expresia feței din mers și vin spre tine să-ți vândă nimicuri la prețuri exorbitante. Totul e abundență. Totul e ofertă. Aici am renunțat la Leica; piața cerea culoare. Am fotografiat-o cum e: galbenul mirodeniilor orientale, roșul ardeilor uscați în șiruri lungi, albastrul halatelor și firelor de lână colorată, oranjul și ocrul fructelor, vaselor de ceramică sau covoarelor stivuite până la limita imposibilului definit de legile fizicii.
Dar abundența are și reversul ei. Printre tarabe, în mulțime, printre turiști cu rucsacuri și localnici cu plase, se mișcă asemenea unor umbre, cerșetorii. E imposibil de trecut prin piață fără să fii confruntat cu senzația de jenă la gândul distanței dintre dintre ce ai tu, și ce nu au ei.
Marocul e un loc unde discrepanțele sociale nu sunt cosmetizate. Ele coexistă mai mult sau mai puțin armonic cu luxul. Copii care cer bani lângă hoteluri cu piscine în care nu vor intra niciodată, femei care dispar din spațiul public după o anumită oră, bătrâni firavi aproape leșinați de căldură în colțurile străzilor înguste, oameni cu handicapuri vizibile și cu demnitatea sfâșiată de sărăcie. Am prins aici ultimele zile ale Ramadanului. Poate că nu aș fi băgat de seamă acest lucru, dacă nu ar fi fost aproape imposibil de băut sau de cumpărat o bere, sau orice alt tip de alcool. Prin urmare, am ales să mâncăm la un restaurant de lux, unde bineînțeles că în schimbul banilor, nu mai există așa de multe restricții.
Aici am întâlnit alt Marrakech, paralel, accesibil prin porți înguste, unde găsești personal pregătit să te facă să uiți orice neajuns al străzii. Hotelurile din Medina, cu riad-urile lor interioare unde lumina cade pieziș la ora prânzului, cu piscine care reflectă cerul și muzică ambientală care nu deranjează pe nimeni. Locuri ca Le Monceau.
Am mâncat la restaurantul rooftop al hotelului. Mâncarea a fost minunată — tagine cu măsline și lămâie, cous-cous, kebab și falafel, stropite cu un coniac bun și cu bere rece. Alături de noi, alți turiști savurau în liniște un desert local, asortat cu un vin potrivit. Un mic lux, o liniște cumpărată, în mijlocul unui oraș cosmopolit și asurzitor.
Am fotografiat aici verdele grădinii interioare și mușteriii blazați în lumina după-amiezii. A nu se înțelege că judec cu reproș această lume. Marrakechul are nevoie de turiști cu bani, ca să funcționeze economic. Turiștii, la rândul lor, au nevoie de această izolare ca să poată absorbi mai ușor intensitatea orașului. E un soi de contract nescris, pe care l-am semnat și noi pentru câteva ore, în care am băut berea și coniacul, privind florile de bougainvillea de pe coloanele riadului, și auzind zgomotul medinei abia perceptibil dincolo de ziduri.
Leica Q2 și un alt Marrakech.
Am fotografiat mult în alb-negru, cu Leica. A fost o decizie luată înainte să plec, așa cum am spus la început, dar pe care am trădat-o uneori, conștient, când culoarea era prea seducătoare ca să o ignor.
Tensiunea dintre cele două moduri de a vedea a fost, în sine, revelatoare. Același souk fotografiat color și alb-negru pare a fi două locuri diferite. Color: haos viu, texturi suprapuse, ochiul rătăcește între informații. Alb-negru: geometrie, lumină, contrast. Leica Q2 e un aparat care te obligă să fii foarte agil vizual. Umbrele din Marrakech sunt clare, dure, precise. Acest Marrakech în alb-negru e foarte diferit de cel color. Mai autentic, mai liniștit, și cred că mai aproape de spiritul celor care-l locuiesc.
Medina e un labirint real, ai toate șansele să te pierzi fără Google Maps sau hartă. Am rătăcit sistematic, cu un fel de abandon deliberat. Am intrat pe ulițe care se îngustau până deveneau tuneluri, am ajuns în fundături, am dat peste curți private. Nimeni nu s-a supărat. Un bătrân ne-a arătat, fără să-i fi cerut, drumul înapoi spre piață.
Spațiul din Jemaa El-Fnaa e fluid și dens în același timp. Zidurile sunt înalte — nu lasă să se vadă nimic din interior — și din această claustrare continuă ieși uneori în mici piațete cu fântână și câțiva copaci. Aceste pauze sunt oarecum ca respirațiile necesare unui text lung. Le-am fotografiat pe ambele — claustrarea în culoare, deschiderile în monocrom. Nu știu dacă a fost o regulă sau un reflex.
Mă opresc aici, pentru că mă avertizează aplicația că am depășit lungimea cuvenită ca să încapă toate fotografiile în email. Aș vrea să vă promit că voi scrie un alt episod în care să vorbesc despre Jardin Secret, Essaouira (fostul Mogador), palatul Bahia și bineînțeles, PISICILE marocane. Sper să mă țin de cuvânt. Pe curând.
-ends.
Eu mă întreb cum poate cineva să o insulte pe Crina? Păi pe Crina, bă, ar trebui să o zidim ca pe Ana lui Manole, în inima fiecăruia din noi, ca să ne pulseze poezie și mici splendori vizuale la fiecare bătaie.
Foarte faine fotografiile! Cele monochrom mai pe sufletul meu, iar pisica fără cap, the best! In rest, păreri de rău pentru dezamǎgirile Substack, dar nu există bulǎ perfectǎ.