Între două avioane

Sardinia

A trecut mult timp de când am scris ultima dată aici. Nu că aș fi dus lipsă de subiecte, dar vorba aia, life got in the way. Am petrecut cam două luni pregătind o expoziție personală la Cluj (promit să scriu și despre asta), și pentru că a avut un succes nesperat, am fost cumva complet deconectată de mine însămi până când ecourile evenimentului s-au mai risipit. În plus, am avut nevoie de timp să uit de Photoshop, Illustrator, contacte de presă și oameni care mi-au căutat compania mai mult decât de obicei, așa că am plecat în vacanță în Sardinia.

Fiecare city break, cum e la modă să numești fragmentele de viață pe care le petreci în locuri alese la cheremul companiilor de zboruri low-cost, este o experiență inevitabil situată între coșmar kafkian și fericire Jane Austen-iană. Așteptarea exasperantă în sălile imense și urâte ale aeroporturilor, cu zgomotul de fond și cu oamenii uniform de încruntați și frustrați din pricina timpului pe care și l-au amanetat de bunăvoie în schimbul unui bilet ieftin. Angajații blazați și obraznici care trântesc bagaje, flutură acte și pașapoarte, te privesc ca pe o carcasă de vită, în timp ce probabil în gând își doresc să se prăbușească toate avioanele de pasageri, ca să aibă și ei o pauză, sau măcar o excepție de la rutina ucigătoare de la capătul unui rând de check-in. Aglomerația de la aterizare, cu copiii care urlă, părinți și bunici agitați, același sunet de fond paralizant, care probabil seamănă cu ceea ce vreme de o eternitate se aude în iad. Finalmente, te prăbușești epuizat într-un taxi care te duce la cazare. Manevrezi pe întuneric un keylock, și în vreme ce te strădui să pricepi engleza aproximativă din mesajul gazdei, te rogi ca patul să fie comod, dușul să aibă presiune, și prognoza meteo să semene cu ceea ce ai urmărit de 3 săptămâni pe AccuWeather. Și că extazul e posibil, începând de mâine în zori.

Am stat câteva zile în Alghero, și apoi ne-am mutat undeva în apropiere de Olbia, cu o mașină închiriată. Am stat într-un bungalow splendid situat în mijlocul unei podgorii care amintea binișor de zonele rurale din Toscana. Proprietarul, un bărbat de vreo 40 de ani, își pusese toate economiile în acest mic paradis agroturistic, unde vinul casei, piscina și muzica italiană a anilor 70 ne-au răsfățat din plin timp de patru zile. Mi-am dorit să ajung musai în Palau și La Maddalena, așa că am cumpărat o excursie de o zi pe mare prin arhipelagul din nord-estul Sardiniei. Insula este foarte frumoasă, și cumva pare ruptă din geografia altei țări decât Italia continentală. Fără să am vreo competență istorică, îmi vine să fac o analogie cu Creta grecilor. Altfel de relief, altfel de arhitectură, alte obiceiuri culinare. Nu am stat prea mult să analizez dialectul vorbit de localnici, pentru că în orice loc invadat de turiști, gazdele se străduiesc să țină pasul cu engleza sau italiana de ghid conversațional, dar în satul apropiat de cazare, în magazinul Nu știu cum ‘della Nonna’, oamenii vorbeau între ei nestingheriți într-o limbă frumoasă, deopotrivă familiară și enigmatică.

Disclaimer oarecum necesar: nu am de gând să transform acest newsletter într-un blog de călătorii. Este foarte probabil că o să revin la postările despre bombăneli, frustrări și angoase care mă țin trează noaptea, și îmi ridică tensiunea arterială. După vacanța pe care v-o arăt aici în câteva imagini amestecate, a urmat o vară cu multă stomatologie, și cu foarte puțin timp pentru distracție (asta dacă putem numi distracție viața în Cluj sub canicula infernală din iulie și august). Acum mă pregătesc pentru adevăratul concediu pe care l-am amânat cam mult, și în care sper să uit de oamenii de aici, de cinism, onanism și narcisism. Recunosc că mi-e un dor infernal de mare. Mă tem, ca înaintea fiecărei plecări, că poate e ultima călătorie, poate pică avionul, poate o să fim prinși într-un atentat, sau cine știe ce alte năzdrăvănii. În fapt, cred că e vorba de sublimarea unei nostalgii fără limite față de locuri unde mă simt totdeauna mult mai fericită decât acasă.

Acestea fiind scrise, să trecem la privit. Toate fotografiile sunt făcute cu X100V. Încerc să nu mai public fotografii din vacanțe făcute cu telefonul. Mi se pare foarte low-hanging fruit, și pe termen lung, amintirile se confundă cu cromatica și compresia aleasă de Samsung sau Apple. Not a good look.

Palau

Alghero

Olbia și La Maddalena

---

-ends.

Muzica de azi este (nesurprinzător) de la Brian Eno - Music for Airports, pentru că futu-i mama mă-sii, urăsc aeroporturile mai mult decât ANAF-ul sau DSP-ul.