Iarna în Cipru (sau hedonismul la el acasă)

Experiența Spațiului

Jan 10, 2026

Scrisoare despre spațiu, către Jon Nicholls.

La mulți ani veseli, iată-mă și pe mine cu primul text din 2026 pe Substack. Vă rog să nu strigați încă prea tare, pentru că abia mi-am revenit din gripa tradițională de iarnă, și am naturelul simțitor.

fotografie de Sarah Ainslie (Smithfield, London, 1998)

Am fugit din Cluj de sărbători pentru prima dată după mulți ani. Nu în România, pentru că mi-e lehamite de frig și ceață, iar sporturile de iarnă mă lasă rece (see what I did here?) de când în copilărie mi-am luxat o gleznă la patinoar. Am plecat spre Cipru în ziua de Crăciun, lucru care a făcut și zborul un pic mai suportabil, pentru că la fel ca și noi, ceilalți călători moțăiau în avion, probabil abia așteptând să coboare din el la o temperatură de 19 grade Celsius și soare, după săptămânile mohorâte din orașul de cinci stele. Autobuzul care transportă turiștii de la aeroport spre centrul orașului Larnaca face vreo 20 de minute, timp în care soarele palid pe care l-am văzut la aterizare s-a acoperit de nori; prin urmare, am fost întâmpinați la destinație de o ploaie măruntă și rece, care ne-a făcut să ne-ntrebăm dacă ne ajung hainele pe care le aveam în bagaje sau va trebui să căutăm magazine de îmbrăcăminte.

În cafenelele din Larnaca, unde nouveaux ~~riches~~ rușii savurează zi de zi litri de espresso alături de antreprenori dubioși din toată Europa, timpul pare să curgă altfel. Este o lene instituționalizată, o blazare cultivată cu grijă, unde nimeni nu pune prea multe întrebări despre sursa banilor care plătesc vilele cu vedere la mare sau iahturile ancorate în marina Paphos. Cipru a perfecționat arta de a privi discret în altă parte când e vorba de bani, transformând-o într-o industrie profitabilă.

Aici viața se bea și moartea se uită – versul lui Ioan Es. Pop, capătă conotații multiple în contextul cipriot. Viața se bea, literalmente, în barurile de lux din zonele turistice și în tavernele tradiționale unde tăria locală (zivania) arde gâtul și memoria deopotrivă. Dar se bea și metaforic, prin consumul compulsiv de prezent, prin dizolvarea oricărei perspective de viitor în plăcerea imediat accesibilă - golf, iahting, cazinouri - pe o insulă care respectă tuturor anonimitatea și metehnele. Iar moartea se uită – nu doar moartea fizică, ci și moartea moralității financiare. Cipru este locul unde trecutul întunecat al banilor este îngropat sub straturi de documente legale perfect valide, unde originea îndoielnică a averilor este spălată de soarele mediteraneean și de eludarea legislației europene.

Ceea ce te izbește când cobori la Larnaca sau Paphos, dincolo de căldura moale și umedă, este atmosfera de nepăsare densă. Localnicii au văzut atâția îmbogățiți temporar, atâtea scheme financiare, atâtea crize și miracole economice, încât nu mai reacționează la nimic. Este o blazare dobândită în decenii de practicat servicii fiscale discrete, o oboseală existențială camuflată sub zâmbetele profesionale fățarnice ale lucrătorilor în turism, imobiliare sau banking.

Ne-am cazat într-un penthouse destul de șic, doar că prin șiretenia proprietarului, locația acestuia nu corespunde cu ce a listat el pe AirBnB, așa că ne-am trezit azvârliți la 4 kilometri de centru (nu la 900m, cum apărea în descriere). Gazda noastră, Antonis, ne-a spus la telefon că a fost la Cluj pe vremea când avea o iubită acolo, care iubită l-a părăsit pentru un italian. Poate pentru că l-a prins și ea de mincinos, ne-am întrebat în timp ce înjuram distanța? Ghinion, ar spune Dulapul Klaus. Situația asta a făcut ca transferul înspre/dinspre cazare să fie o activitate zilnică destul de enervantă, pentru că nici acolo oamenii nu se îngrămădesc să lucreze în zile de sărbătoare, noroc cu câțiva șoferi de Bolt musulmani, care mai bântuiau pe faleză. Am ieșit în prima seară seara să mâncăm, și de data asta am mulțumit ploii pentru lumina și reflexiile superbe de pe pavajele de piatră din jurul bisericii St. Lazarus.

Biserica St. Lazarus, Larnaca, Cipru - © Crina Prida

Bineînțeles, turistul român e ubicuu, așa că și în Cipru am avut senzația că i-am depășit ca număr pe englezii distribuiți în mod nediscriminatoriu pe terasele tavernelor de lângă plajă. Mai zgomotoși și mai certăreți decât locuitorii bătrânului Albion, sunt(em) peste tot. La mall, unde soțul și soția se ceartă pe cât costă suvenirurile - ți-am spus că trebuia să luăm de la piață, că erau doar un euro; la restaurant, unde musai trebuie să li se facă excepție la meniu - se poate fără sos de soia? Aveți meniu pentru copii? La urcare în autobuzul spre Nicosia - mergi dragă, înainte și ocupă locuri la geam, și așa mai departe.

Zilele care au urmat au fost însorite. Am coborât în Larnaca în a doua zi de Crăciun, cu planul de a vizita Biserica Sf. Lazăr. Aș! Închisă. Am deturnat prin urmare așteptările avute de la magia sărbătorilor (așa cum o percep eu cel puțin, fără blinguri, dar cu liniște și cu familia alături) spre ceea ce consumerismul a rezolvat de zeci de ani - shopping, o vizită la muzeul citadelă, și o plimbare prin centru, înainte de prânz.

Într-una din cele 6 zile petrecute pe insulă, am vizitat Nicosia, și probabil că experiența asta ar merita o postare separată, dar rezist tentației și o să pun aici câteva cuvinte și fotografii făcute pe-acolo.

Nicosia rămâne azi singura capitală care găzduiește două guverne, două monede (euro în sud, lira turcă în nord), două limbi, două narațiuni istorice incompatibile. Este un oraș al granițelor invizibile și al memoriilor alternative. La punctul de trecere Ledra Street, formalitățile sunt rapide – o ștampilă pe o foaie separată (pentru a nu complica situația politică), și o verificare de rutină.

Contrastul te lovește imediat ce treci de punctul de control. Nordul turcesc pare mai anarhic, mai dezordonat – cu hanuri otomane transformate în pensiuni, piețe zgomotoase, ruine gotice înconjurate de vegetație sălbatică, și prețuri mult mai mici pentru mâncare și băutură decât în zona greacă.

Multe clădiri poartă cicatricile timpului și ale abandonului: case grecești lăsate să se degradeze de peste 50 de ani, biserici transformate în depozite, cartiere întregi în care timpul s-a oprit în 1974.

Noi am vizitat doar sumar străzile și piețele din apropierea punctului de frontieră, dar am remarcat atmosfera bizară de enclavă, și din nou, încremenirea timpului pe străzi, pe chipurile oamenilor și pe pereții clădirilor. Puținii tineri pe care i-am văzut sunt cel mai probabil studenți sau lucrători temporari în restaurante și magazine, așteptând să își reînceapă școlile prin Europa sau aiurea.

Mulțumesc că citești Scribbles and Sketches! Poți distribui gratuit acest text.

Mi se pare că m-am întins cam mult cu povestea cipriotă, așa că mă opresc îndată. O să mai spun că în ultima zi am mers pe jos spre plaja (cei 3,9 km full), am oprit la o cafenea 100% grecească, unde proprietara ne-a făcut cafeluțe la nisip ca pe vremuri, în căni mici de porțelan. (Sketo!).

Mai jos, spre faleză, ne-am întâlnit cu pisicile grăsune și placide, care torc la soare și scuipă fără discriminare sau entuziasm turiștii, cu sentimentul asumat al teritoriului. Am intrat finalmente în Biserica St. Lazarus, unde am apucat să coborâm în criptă în ultimele 2-3 minute înainte de închidere, timp îndeajuns de lung pentru a asculta nemulțumirea unei tinere conaționale, “Gioni, nu-mi place aici, miroase urât, hai să ieșim”.

Un pic mai târziu, am decis să luăm prânzul la un restaurant libanez cu mâncare formidabilă; câteva minute am urmărit fascinată cum la masa vecină, o adolescentă de vreo 13 ani rezolva cubul Rubik în 4-5 secunde. În așteptarea mâncării, am ieșit din restaurant să mai fac niște fotografii - un turist ciudat, desprins din Seinfeld (The Fatigues), câteva femei musulmane, dintre care una se bucura de o bere Carlsberg, semn că lumea se schimbă, și că timpul șterge multe tabuuri, și mereu - marea.

Seara am petrecut-o în jacuzzi, pe acoperișul clădirii unde eram cazați, cu un pahar de Havana Club, un soak de final de excursie, potrivit ca să metabolizam o zi lungă în care până și ceasul deștept m-a felicitat pentru cât de mult am umblat creanga prin Larnaca.

Nu știu dacă m-aș întoarce aici altfel decât cu aceeași stare de apatie afabilă pe care finalul de an mi-o livrează de fiecare dată, dar cerul mediteraneean cu păsări, și promisiunea libertății interioare (și fără taxe fiscale), mă fac să spun că da.

Această postare este parte din seria unor “scrisori” deschise între mine și Jon Nicholls, adunate sub titlul generic Experiența Spațiului. Scrisorile anterioare se pot citi mai jos. Pe curând!

Scribbles and Sketches

Discussion about this post

Ready for more?