Hold Still. Hold Still.
Salată de roșie gigant cu artă.
Este august, dragi prieteni. Cu Elena Udrea liberă, cu șpaga de supraviețuire a lui Anafșpagiu, cu proști și deștepți loviți deopotrivă de caniculă și TVA crescut de guvern, dar și cu minunatul David Popovici.
În deschiderea acestui newsletter, vreau să mă laud cu producția noastră de roșii. “Noastră” e un eufemism, Teo este în fapt grădinarul iscusit, și ieri mi-a prezentat recordul sezonului - o roșie uriașă. Da, 1,227 kg.
Unrelated, pregătesc un eveniment la care mă gândesc de multă vreme; o expoziție de artă în sediul clinicii mele. Când am deschis-o (clinica), am decorat pereții cu o serie de portrete făcute de mine, în rame marri cumpărate de la Mömax. După mai bine de un an jumate, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o pe Adriana Elian dacă ar fi de acord să-mi încredințeze niște lucrări de pictură, pe care să le expun timp de aproximativ două săptămâni în galeria pe care am inclus-o de la bun început în planul clinicii. Spre bucuria mea a acceptat, așa că în 14 august o să facem un mic vernisaj la fața locului. Dacă sunteți prin Cluj, sunteți bineveniți să vă alăturați micului nostru grup, mai ales că va fi după UNTOLD. Prin urmare, ne mai revenim din surzenie cu un pic de balsam pentru ochi și minte.
Câteva informații despre Elian găsiți aici, precum și aici, împreună cu imagini din portofoliul ei incredibil de bogat și variat.
*Intermezzo despre situațiune*. Aș vrea să treacă măcar o ediție a publicației mele în care să nu scriu lucruri care mă enervează, dar e foarte greu. M-am săturat de analiștii lui pește, de cretinii care laudă hainele și “distincția” “primei doamne” și se șifonează când multă lume o numește “concubină” pe Mirabela. Fie vorba între noi, atât Mirabela cât și Nicușor ar avea mare nevoie de niște drumuri pe la stomatolog, pe la consiliere de imagine și pe la stilist.
Iar acum, puțină fotografie. Am postat recent o notă cu un portret al Cosminei, de la prima noastră întâlnire, probabil în 2020.
Au trecut așadar peste 5 ani de când ne cunoaștem, și am lucrat în acest timp împreună de mai multe ori. Cred că fiecare relație care se naște dintr-o întâlnire unde rolurile sunt foarte bine definite (în cazul de față - model/fotograf, dar se poate extrapola și la cea medic/pacient), au șanse mai mari de a funcționa bine în timp, pentru că lasă mult mai puțin loc întâmplării, în comparație cu prieteniile însăilate la job, la chef sau la crîșmă. În plus, există opțiunea de a te retrage din relație după o singură interacțiune, pur și simplu pentru că nu există compatibilitate. Vă rog să nu credeți că fac vreo paralelă între acest tip de socializare și cele care implică o componentă afectivă sau sexuală. Fotografia are o putere de seducție mare, de o parte și de alta a obiectivului fotografic. În cazul ședințelor reușite, comunicarea atinge un nivel de intimitate foarte agreabil, și aș compara unele dintre aceste întâmplări cu starea de bine pe care ți-o dă un film bun sau o carte care te absoarbe câteva ore într-o lume paralelă. În cazul Cosminei, cele câteva întâlniri ne-au pus de o parte și de alta a unei table de șah imaginare, unde am jucat partidele cu aceeași bucurie de fiecare dată. Acum câțiva ani, un amic fotograf din Anglia mi-a scris, privind un portret postat de mine pe Facebook - “one thing never changes in your photography - the way your model’s gaze interlocks with the camera”.
Cred că acum pot accepta acest comentariu drept compliment. Probabil ar trebui să fac (așa cum Vic Muniz a încercat în Equivalents - fotografiind trotuarele imunde ale Braziliei, și prezentând imaginile drept astro-fotografii) o serie lungă și consistentă de imagini în care ochii modelului se intersectează grafic cu ai mei. Seducția fotografiei nu are parte de consens sau de predictibilitate. Suntem mereu așezați între nadir și zenit, cu gândul împrăștiat în două forme de agregare - realitatea subiectului și metamorfoza acestuia în spațiul bidimensional al fotografiei.
Mă bucură reîntoarcerea la imagini mai vechi cu un model care mi-este drag. Am avut acces la fel de fel de povestiri personale din memoria Cosminei de-a lungul anilor. Fragmentarea timpului între două declanșări de 1/160s sau mai puțin, este uneori o fantă întunecată, alteori o respirație. Fotografii vor recunoaște momentele în care te oprești, te muți mai sus sau mai jos, mai aproape sau mai departe de persoana fotografiată, cu starea aceea de nemulțumire că ai ratat lumina, sau ai abuzat prea mult de timpul și bunăvoința acesteia.
Cu Cosmina, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Timpul trece liniar, cu pauze pentru stat pe lângă motanii mei sau pentru o gură de vin/cafea/apă. În ultimă instanță, cred că trebuie să fiu de acord că dincolo de imagini, lucrând cu același om, crește an de an, cu metodă și perseverență, o improbabilă dar statornică prietenie.
-ends.
A murit la 83 de ani Robert/Bob Wilson. Îl știu înainte de toate din autobiografia lui Philip Glass, și mi-e tot mai greu să-mi imaginez frumusețea și greutatea unei asemenea prietenii. Nu voi scrie nimic despre asta, las un link unde imaginile vorbesc în locul pălăvrăgelii, alături de o fotografie excepțională cu Philip Glass și Bob Wilson.
Așa - de văzut neapărat și acest video.
Pe curând.
Citesti, privesti si ramai ca la dentist:)!
1.Pfai nu m-am prins că vernisajul e la tine la clinică...super. Vă doresc mult succes!
2. Cosmina este superbă și pentru mine- camera ta o iubește și se vede! Beautiful!
3. Roșiiiiia e huge...îl felicităm pe Teo...totuși recolta e a voastră... :D
4. Bine că ai zis o tu cu Mirabela cea stylish...măcar n -am zis o eu să zică ăștia ca s invidioasă! :D