Experiența Spațiului - Cadaqués
Letter to Jon.
Atenție! Dacă ați primit postarea în email, nu veți avea acces la toate fotografiile. Dați click pe titlul articolului pentru a vedea textul integral în browser.
În drumul meu spre clinică, trec de fiecare dată pe lângă un bloc nou, unde la al treilea etaj se află un balcon cu multe flori și cu o umbrelă. M-am întrebat zilele trecute cine o fi locuind acolo, și mi-am imaginat că ar putea fi spațiul de lucru pe timpul verii al unui scriitor sau al unui artist; de acolo se vede fain orașul și spre Gheorgheni, și spre Feleac.
Acum mulți ani, pe când locuiam la bloc, am cheltuit destui bani și energie încercând să-mi transform micul balcon cu vedere la părculețul de copii, într-un soi de atelier/studio. Acolo pictam, citeam, mă bronzam, și învățam în sesiune. Spațiul mi-a condiționat mai mult sau mai puțin creativitatea de-a lungul anilor 90. Zicea pe undeva Kim Ir-Sen (ouch!!), într-o carte pe care am cumpărat-o în perioada unui festival de jazz din Sibiu, în ultimii ani ai lui Ceaușescu (achiziționată nu de drag, ci pentru că venea la pachet cu un curs universitar de care aveam nevoie) - “Bunăstarea scade spiritul revoluționar”. Trei decenii mai târziu, confirm că avea dreptate. Cu cât mai sofisticat a devenit spațiul meu de lucru (birou, masa din grădină, studio foto, încă un birou), cu atât mai greu mă motivez să duc la capăt proiecte începute sau doar imaginate.
Am făcut introducerea asta pentru că am rămas datoare de vreo lună cu replica mea scrisă și vizuală la propunerea lui
de a deschide un dialog virtual despre experiența spațiului.
Nu am nici pe departe exercițiul pedagogic al lui Jon, care să mă ajute să structurez ordonat lucrurile pe care vreau să le scriu, așa că o să procedez ca de obicei, cu exemple punctuale, care - fingers crossed - se vor lega într-un text mulțumitor. Spunea John Berger așa:
A photograph is a meeting place where the interests of the photographer, the photographed, the viewer and those who are using the photograph are often contradictory. (JOHN BERGER - Ways of Telling)
M-aș opri la “meeting place”- care pentru mine reprezintă un concept volatil, pe care îl identific de fiecare dată mult mai bine cu ajutorul aparatului fotografic decât fără el. Am pierdut șirul locurilor în care am decretat, cu respirația tăiată de emoția pe care o provoacă o întâlnire formidabilă - ‘aici vreau să mă mut’. Am învățat și să mă despart de unele locuri cu regret, dar nu cu disperare (letting Stendhal syndrome go), după cum am învățat și să mă bucur atunci când șansa mă aduce înapoi în spații de la care îmi luasem rămas bun pentru totdeauna. Azi o să mă întorc în timp, și voi scrie mai jos despre reîntoarcerea la Cadaqués după șapte ani.
În 2018 am poposit aici doar vreo 2 ore, în trecere spre Arles. Am urcat în pas grăbit până spre vârful colinei unde se află biserica, și am plecat la fel de grăbit cu fotografii puține și slăbuțe făcute cu telefonul, și fără să fi ajuns la Port Lligat.
În șapte ani nu se schimbă mai nimic într-un sat sau într-un oraș, în afară de noi, turiștii obsedați de bifat locuri, spații, kilometri, muzee sau experiențe împrumutate de la influenceri sau călători de profesie. Acum aproape o lună am refăcut același traseu sinuos spre parcarea pavată cu tarkett cărămiziu de la intrarea în oraș. Am oprit la un stand de suveniruri și articole de plajă ca să cumpăr o sticlă mare de apă și niște șlapi (jegul infernal și mirosul fetid de pe străzile din Barcelona mi se lipiseră de tălpile sneakerșilor) și am pornit pe străzile înguste care urcă printre case și restaurante până la biserica Santa Maria. Încercăm să nu intrăm prea mult în vorbă cu localnicii atunci când călătorim, mai ales de când în multe localități turistice din zona Mediteranei, ostilitatea față de puhoaiele vizitatorilor a devenit explicită.
Dimpotrivă, eu una caut să arhivez informația vizuală fără să apelez prea des la ghiduri online sau birouri de turism, deși vrând-nevrând, de fiecare dată când revin acasă din vacanțe, am în bagaj un braț de pliante și broșuri la care nu mă mai uit niciodată. În fapt, acel braț de hârtii lucioase îmi accentuează starea de #FOMO, și-mi reamintește angoasant de propria mortalitate.
În Cadaqués găsești fel de fel de referințe mai stridente sau mai obscure despre Dali. Mustața celebră e ubicuă, de la meniurile bistrourilor și biletele de parcare sau vaporaș, până la desene stradale și suveniruri kitsch. Cred că lui Salvador i-ar fi plăcut la nebunie haosul pseudo-cultural care învăluie străzile abrupte, și care-l evocă simbolistic probabil mai mult decât poate suporta un aparat foto sau chiar istoria artei contemporane.
Recent am fost provocată pe Facebook la o ștafetă virtuală, în cadrul căreia trebuia să postez zece zile la rând câte un ‘still’ din tot atâtea filme care “m-au influențat”. Cred că aș putea fără probleme să duc această joacă un an de zile, pentru că oriunde merg, cu sau fără aparat foto, “văd" scene, arhitecturi și oameni care îmi evocă te miri ce film celebru sau obscur. De pildă, la capătul urcușului spre cel mai înalt punct din localitate, am văzut scena asta care pare ruptă din filmul/cartea Magicianul (da, cartea e mult mai bună decât filmul, duh). Adaug și fotografia unor trepte care par să nu aibă alt rol decât să te nedumerească, sau să îți servească un trompe l'oeil perfid, încât să te întrebi dacă nu cumva ai halucinații din pricina soarelui infernal.
Scări bizare, statui ascunse după garduri sau perdele de vegetație luxuriantă, obiecte și spații în care privirea se agață de elemente care te readuc la realitate, chiar dacă realitatea cu pricina pare mai apropiată de anii 70-80 decât de 2025. Nu știu dacă pot spune că am avut o senzație de deja-vu, sau pur și simplu, dexteritatea localnicilor în a conserva scenele instagramabile este desăvârșită. Poate un pic din amândouă. Aș reveni și a treia oară aici, dar nu aș vrea să locuiesc în Cadaqués. Este unul dintre acele locuri (ca Santorini sau Capri) unde ți-e greu să îți imaginezi că se trăiește și se moare. Chelnerii, pescarii, personalul de la obiectivele turistice vin și pleacă pe scutere de prin Girona sau din localitățile vecine, în vreme ce toate ferestrele și ușile caselor sunt ferecate, și aproape niciun localnic nu tulbură atmosfera de carte poștală a străzilor.
Nu-i deloc de mirare că pe la începutul anilor 2000, niște miliardari chinezi au decis să investească într-un proiect imobiliar care la origini, intenționa să fie o replică a acestui paradis cultivat în imaginarul colectiv (Kadakaisi- sic!). Cică rezultatul poate fi văzut în filmul lui Lluis Galter din 2016 - La Substancia. (ahaha, sper să fie mai interesant decât omonimul în care Demi Moore are rolul titular).
Am coborât agale spre malul mării, și după un prânz remarcabil de neremarcabil (de ce toată mâncarea are același gust în locurile suprasaturate de turism?), am pornit înspre Port Lligat. În fața casei lui Dali, lume multă, ostenită după drumul lung prin soare, care traversează dealul înspre est. Nu vreau să pun fotografii din interiorul casei, pentru că se găsesc cu duiumul pe internet, însă mai las la finalul acestui jurnal niște fragmente catalane, cu care mi-am bucurat privirea înainte să ne întoarcem la parcare și să plecăm spre Franța.
Pe curând, or should I say, Adios!
-ends.
Dear Crina, how wonderful to receive your letter today. I have been transported to the Costa Brava, walking in your footsteps. I must say that I envy you your offices, photos studio and beautiful desk. I dream of having my own workspace, although I'm so used to doing everything with my laptop that I rarely write anything by hand. Until recently I had an office at school but I am now sharing a large space with colleagues. I have a desk and most of my books are in boxes in my classroom. Maybe one day I'll have enough space at home to put them back on shelves. Thank you for taking the time to write this fascinating letter and for your evocative pictures. Almost as good as going on holiday! I've never visited Cadequés or Portlligat and I confess to not much liking the fascist sympathising Dali (or Avida Dollars, as Breton called him). But such beautiful light and intriguing shapes. Thanks for your experiența spațiului. Pe curând. J
"...unul dintre acele locuri unde ți-e greu să îți imaginezi că se trăiește și se moare". Ce frumos ai spus!
M-ai aruncat direct in amintiri, in oraselul croat Pučišća de pe insula Brač, de care nu a auzit nimeni. Nici macar timpul.