Am dat azi peste un text scurt de ficțiune care mi-a amintit de Suite Vénitienne - experimentul de “stalking” conceput ca un happening artistic de Sophie Calle în 1980, și întâmplător unul dintre proiectele mele preferate din multele pe care le-am studiat în 13 ani de fotografie.
În povestirea citită acum, o femeie se plimbă prin parc cu un amic, și la un moment dat atenția îi e captată de imaginea unui om care citește pe o bancă, la câțiva zeci de metri depărtare. Mânată de curiozitate, își lasă baltă partenerul de conversație, și se furișează în spatele gardului viu care mărginește banca, să vadă ce anume citește bărbatul. Se dovedește că volumul era romanul preferat al mamei ei, iar de aici povestea o ia pe o cale mai siropoasă, cu amintiri și hiperbole despre iubire și cunoaștere, mă rog, o ficțiune rosé. Același element de filaj l-am exersat și eu zilele trecute în avion. Italianul din fața mea, un tip la vreo 70+ de ani, cu păr alb și o voce foarte gravă, cum au prezentatorii de știri old school, livra un flirt de modă veche celor două doamne de pe același rând cu el, până când le-a plictisit, și femeile au început să sporovăiască între ele. Atunci omul a deschis cartea pe care și-o adusese cu el, și a început să citească din ea. M-am uitat printre scaune să văd ce citește, am făcut și o poză, de care am uitat cu desăvârșire până azi.
Cartea “Il rancore e la speranza” e scrisă de Bruno Vespa, jurnalist italian cu vechime, și producătorul emisiunii “Porta a Porta” pe care din an în Paște am urmărit-o și eu pe vremuri, când Berlusconi era premier. Copilot mi-a dat acest rezumat:
“Il rancore e la speranza” is a book by Bruno Vespa that presents a portrait of Italy from the post-war period to the era of Giorgia Meloni, set against a backdrop of global conflicts. Vespa delves into 75 years of missed opportunities since 1948, highlighting the prolonged civil war in Italy that didn’t end until June 1949, long after World War II had officially concluded. The book opens with the aftermath of a terrorist attack by Hamas and discusses the long-standing tensions between Israel and Palestine. It also touches upon the ongoing war in Ukraine led by Putin.” YIKES.
Am zâmbit în sinea mea, și am tras concluzia că nu am material prea util pentru o “Urmărire Milaneză” ca a Sophiei Calle. Politica nu mi se pare nici interesantă, și nici pe departe misterioasă. Acum însă, dacă tot am început să scriu despre cărți, să mai adaug un subcapitol, pentru că lucrurile sunt faine când vin în set de trei.
Acum vreo lună, prin mijlocirea unei cunoștințe comune, am acceptat să fac ilustrația unei coperte de carte pentru un scriitor român. Dintru început am fost rezervată, pentru că omul a refuzat în mod sistematic și categoric să comunice direct cu mine, astfel că toată tărășenia s-a desfășurat prin mesaje forwardate pe messenger între mine, cunoștința noastră comună și autorul cărții. În fine, după lungi screenshoturi, mesaje, revizuiri și răzgândiri, s-a ajuns la varianta finală a copertei, pe care am trimis-o la Polirom.
Cartea a fost tipărită între timp, mi s-a dat creditul de autor al ilustrației, din punct de vedere tehnic totul e ok. Un singur lucru lipsește, un cuvânt de fapt: mulțumesc. Nicio postare sau informație legată de această carte, pe pagina de Facebook a autorului, nu menționează, fie și în trecere, autorul copertei. În paranteză fie spus, azi am fost descrisă într-un comentariu pe un blog ca fiind o “persoană cu un ego care se vede din spațiu” de cineva pe care nu îl cunosc, și nu mă grăbesc să-l contrazic pentru că sunt de părere că falsa modestie și împăciuitorismul sunt înclinații desuete într-o lume guvernată de prostie și incultură. (În mod ironic, cartea despre care vorbesc a apărut în colecția EGO a editurii Polirom).
În cazul de față constat că totuși, după 7 coperte de carte pe care le-am făcut de-a lungul vremii, pe asta ar fi trebuit să o refuz, și mă enervează enorm că nu am renunțat la proiect în ultimul moment (sau în penultimul, când mi-a transmis prin forward, că “a face o copertă e o muncă de două clickuri”). Nu doresc să scriu eu pe tastatură numele autorului, pentru că prefer să-i returnez grațios curtoazia ignorării senioriale, dar vă pun aici o captură de ecran de pe pagina editurii, poate aveți curiozitatea să citiți volumul.
Închei cu o chestie SUPERBĂ - cel mai recent proiect al lui Mark Knopfler: Going Home - un single în sprijinul Teenage Cancer Trust și Teen Cancer America. L-am ascultat acum 15 minute, și am încă pielea de găină. Am pus aici linkul la YouTube, pentru că și vizual este extraordinar. Mai jos voi pune și linkul pentru Spotify.
Pe curând.
Mark Knopfler’s new special recording of his anthemic ‘Going Home (Theme From Local Hero)’, produced by his longtime collaborator Guy Fletcher (who has edited the contributions into a 9 minute piece), features an unprecedented line-up of some of the greatest guitarists in history. ‘Legendary’ does not begin to cover it - David Gilmour to Ronnie Wood, Slash to Eric Clapton, Sting to Joan Armatrading, Bruce Springsteen to Pete Townshend, Nile Rodgers to Joan Jett, Brian May to Tony Iommi, Joe Walsh, Sam Fender and many more jaw dropping names. And, in a great honour, the track opens with Jeff Beck’s final recording.
-ends
Mno, interesanta partea cu acea coperta.
Intuitia feminina cred ca si-a facut datoria. :)
Pentru abordarea clientului nu am decat greata.