Cui îi este dor de 2021?
fotografii din pandemie
Aș vrea să am apetența uriașă pentru cuvinte a celor care scriu zi de zi, ba chiar de mai multe ori pe zi - despre politică. Ponta și inundațiile, USR și leprele care-l populează, de ce am uitat așa de repede de Georgescu, ce a mai făcut Donald prin căsuța albă de la Washington. Băi, aș vrea. Dar efectiv mi-e rău de la vacarmul care nu se mai termină, și care îmi dă cumva de înțeles că o uriașă parte din populația lumii NU LUCREAZĂ (adică oamenii ăia nu au un job), altfel cum naiba să ai vreme să devii specialist în fiecare subiect care traversează în viteză ecranele telefoanelor și laptopurilor noastre? M-am surprins în ultimele câteva luni mai puțin preocupată să citesc newsletters de artă și fotografie, mai puțin curioasă de noutățile din jazz sau film. Chiar și aici pe Substack, citesc în diagonală, promițându-mi să revin la un articol sau altul, până când se adună prea multe, și-s nevoită să șterg emailuri după emailuri. Asta nu-i bine, și noaptea trecută m-am întrebat de ce? cum se poate că am cedat și eu bolii pe care deștepții internetului o numesc brain rot?
Explicația cea mai simplă sună cam așa: am obosit să partikip.
Ieri m-a sunat un pacient pe care l-am tratat în 2021. Omul a revenit în România pentru câteva săptămâni, și urmează să-l reiau în tratament zilele viitoare. Mi-am reamintit cum în 2021 încă eram terorizați de ministerul sănătății să purtăm echipamentele de unică folosință / halate, viziere, dracu știe ce, the whole shebang - și cumva aia devenise normalitatea. Un an mai târziu, Rusia a atacat Ucraina. Fotografiile din acest blog (nu chiar toate, pentru că am revenit asupra selecției după publicarea inițială) sunt făcute în săptămâna în care vestea războiului făcea înconjurul planetei. Ne-am căcat pe noi, tonul postărilor pe social media era sumbru, ultra dramatic, cu accente dese de apocalipsă iminentă. Iată-ne după trei ani și ceva, speriați de alte marote, de alte declarații, de alți demagogi. În timpul ăsta, unii au capotat fizic sau psihic, s-au apucat de băut, de mers în terapie, de futut, de plecat din țară, de cine știe ce alte lucruri menite să-i mențină în fanta strâmtă a funcționării sociale necesară supraviețuirii. Eu mi-am făcut o clinică stomatologică. V-am mai spus asta, și nu repet informația acum pentru că vreau aplauze, ci pentru că în fiecare zi când merg acolo, îmi amintesc cum am trăit timp de un an jumate dualitatea celor două certitudini - acte, meșteri, birocrație - de o parte; știri, panică, politică, viermuială digitală - pe de altă parte. Realitatea mea se clădea concret, fizic, în vreme ce lumea virtuală suferea de aceeași ineficiență volatilă, dublată de angoasa informației turnate pe gâtul omenirii cu de-a sila, 24/7.
Am continuat să fac fotografii și în pandemie. Creativitatea mi-a fost pusă la încercare mai ales în 2020, pentru că trebuia să-mi dau singură ‘voie’ să merg la pozat, cu declarația aia pe proprie răspundere, cu masca, cu geanta foto în spate. Am redescoperit dealurile din preajma cartierului în care locuiesc, și am mers mai des la cabana pe care o avem lângă Beliș. Când măștile medicale dispăreau pe masă sau în buzunar, și televizorul cu Carla Tănasie, Arafat sau Rafila era închis, lumea redevenea rezonabil de normală.
În fine, ce vreau să spun e că azi mi-aș dori să am timpul liber din 2021/2022. Scriu chiar și acest articol cu un sentiment de vinovăție, pentru că i-am promis pacientului despre care aminteam mai sus că îi fac un plan de tratament, și de mă credeți sau nu, chestia asta ia mai mult timp decât ar părea. Mi-aș dori să închid tab-ul în care chiar acum merge Digi24, unde iar aflu ce rebuturi umane candidează la președinție, și de unde aud voci ale unor analiști care încearcă să ne activeze anxietatea cu bullshit propagandistic. Dacă intru pe Facebook, o să văd iar articolele lungi și plictisitoare ale jurnaliștilor ratați, glumițele sexiste ale bărbaților trecuți de prima tinerețe pe profilul femeilor singure, selfie-uri proaste, și - thank goodness, poze cu pisici. Pe noptiera mea așteaptă și acum, după 3 săptămâni, Provizoratul Gabrielei Adameșteanu, pe care nicicum nu reușesc să-l duc la capăt, întrucât weekendul trecut am avut musafiri, săptămâna asta am lucrat ca un măgar la pantă, și aseară am avut un atac de panică la gândul că urmează o săptămână la fel de grea. To add insult to injury, deși am și eu cuvenitul loc datorat numelui, la masa simbolică a Floriilor, anul ăsta momentul se nimerește de ziua soacrei, așa că va fi o sărbătoare cel mai probabil ratată.
Cam asta am avut de zis, dragi prieteni. Ah ba nu, mai am de zis una scurtă. Mulțumesc celor care continuă în mod inexplicabil să se aboneze la Scribbles and Sketches. Mulțumesc sincer. Nu cred că am o nișă, sau un comfort zone care poate fi ușor identificabil, așa că vă cer iertare dacă scriu fără agendă și fără rigoare. Uneori e mai mult vorba despre fotografii, așa cum s-a nimerit azi. Alteori e vorba despre cum să ieșim întregi la capătul zilei, al nopții sau al plictiselii. Și asta chiar că e un succes, oricine am fi.
*Majoritatea, dacă nu toate fotografiile din acest articol sunt făcute cu Fujifilm X100F sau X100V.
**NU dau informații despre modele în privat.
-ends.
cât de fain ai scris! you read my mind, in a way.
Cea mai tristă afirmație posibilă: "de cine știe ce alte lucruri menite să-i mențină în fanta strâmtă a funcționării sociale necesară supraviețuirii". Cel puțin se poate spune că ea conține atât enunțul problemei, cât și rezolvarea. Nu mai am de adăugat decât faptul că diferența o face curajul. Însă cred că tu știi deja asta! 🙂 prea mulți oameni însă au uitat.