112.

Jocuri de nesocietate.

Uneori, sfârșitul de săptămână este mai mult un test de rezistență decât o pauză.
Acest weekend a semănat cu un mic roman de suspans: cu serviciul de ambulanță chemat de nevoie (nu pentru mine, deci nu vă grăbiți cu inimioarele și mila de complezență), cu stres și cu o izolare grea ca o piatră de moară. După o zi și jumătate de agitație, timp care mi s-a părut lung cât o săptămână, aseară m-am așezat pe un fotoliu și m-am uitat minute în șir la peretele din fața mea, așa cum am învățat de la David Puddy în Seinfeld.

Chestia asta cu privitul în gol (aflu că are un nume - raw-dogging) merge mai greu la ciclotimici ca mine, dar la un moment dat epuizarea m-a răpus, așa că, din poziția letargică în care mă aflam spre lăsarea nopții, am reușit să înregistrez mental câteva lucruri, după cum urmează: niște pânze de păianjen pe tavan, niscaiva crăpături pe la colțurile camerei, rame de tablou nealiniate și acoperite de praf. Nu m-am ridicat să le șterg. În schimb, am reflectat la distanța dintre ce trăim și ce alegem să împărtășim cu alții într-un spațiu public. Văd și aici, pe Substack, o tendință de a folosi platforma ca pe un jurnal personal, în care sunt aruncate de-a valma povești de iubire, drame personale, relatări cotidiene sau ocazionale din care nu afli mare lucru, dar pe care autorul simte nevoia să le ofere unui public care are atenția deja fragmentată și limitată la citire în diagonală, și care este înzestrat cu empatia unui stâlp de tensiune - vibrează, dar nu trăiește cu adevărat. Recunosc că mă tentează și pe mine uneori să scriu despre ceea ce fac în afara orelor de muncă sau de citit/scris/fotografiat. Am vreo 5 drafturi abandonate în ultimele luni, și care au șanse mari să nu vadă niciodată butonul publish. Scriu asta pentru că în timp ce am agonizat de sâmbătă dimineața până duminică seara de grija familiei, am scos telefonul de zeci de ori cu gândul să sun pe cineva care mi-ar fi putut spune barem o vorbă de încurajare sau un banc. Am renunțat de fiecare dată, pentru că metabolizarea răului în intimitate mi se pare un gest de eleganță subapreciat, și care în ultimă instanță se potrivește cu efortul de a scrie un jurnal personal (adică nu pentru consum public, voila!). Mi-am amintit pe cale logică apoi de o altă perioadă de stres, de pe la începutul pandemiei, când, ca să mai uit de anxietate, am creat un set de imagini însoțite de texte redactate cu marker negru (cred că ideea mi-a venit văzând Das Leben den Anderen deși moda lor este ceva mai veche și are legătură cu Tumblr, cu trendul emo și cu formele de comunicare sibilinice specifice artelor romantice).

Întrebările la care aceste perechi căutau atunci să răspundă erau în zona ce știi, ce vrei să comunici, cât de mult intervine (auto)cenzura în comunicarea cu un public amorf?

Am găsit de-a lungul anilor multe resurse similare online (texte trunchiate sub formă de colaj sau de fragment). În lockdown mă interesa felul în care de pe o zi pe alta, timpul și spațiul atât de familiare au fost abandonate temporar, și dintr-o dată, de pe o zi pe alta, s-au situat în raport conflictual cu memoria afectivă și cu spațiul prezent. Mai departe, definiția cuvântului acasă, cu formele sale când cordiale și familiare, când abjecte. Spațiul exterior devenise limitat, informațiile erau livrate cu parcimonie, iar viitorul devenise un concept foarte volatil.

Una dintre calitățile incontestabile ale fotografiei este conservarea informației fără parti pris-uri. Revenirea la arhiva personală devine tot mai crudă pe măsură ce unii oameni din fotografiile vechi încep să dispară fizic, și memoria se încețoșează. Dacă mă uit la aceste perechi (alese acum fortuit, pentru că nu găsesc restul de 4-5 pe care știu că le-am editat mai demult), mă surprind căutând mai degrabă semnificația pe care am validat-o la vremea respectivă înnegrind rândurile tipărite, decât curiozitatea legată de sursa acelor foi sau de mesajul inițial al textului (e vorna despre un volum de schițe obscur, tipărit în paperback, și pe care acum nu-l mai am).

Ultima imagine este preluată de la maestrul jocurilor de cuvinte și al iluziei vizuale, Man Ray. Negativul imaginii nu e întâmplător, aparține unui film Kodak 35mm, pe care l-am expus în 2021 undeva la Fântânele-Beliș. Ca să păstrez contextul paginii preluate de pe internet, am folosit varianta inversată a imaginii, cu gândul să trimit privitorul cel puțin la nivel sugestiv, la experimentele de solarizare făcute de Man Ray la începutul secolului trecut.

Colajul rămâne, în opinia mea, o formă de exprimare vizuală foarte dificilă. Mereu te confrunți cu dileme “demiurgice”, când trebuie să alegi o imagine sau un fragment în detrimentul altuia, și mai mult decât atât, trebuie să faci efortul de proiecție a rezultatului în viitor, pentru că piesele rezultate trebuie să aibă cât de cât sens luate împreună. Pe de altă parte, cheia acestor obiecte vizuale are calitatea de a-l seduce pe cel care le privește, pentru că cei mai mulți dintre noi nu renunțăm la jocuri și la enigme niciodată.

În loc să închei abrupt, aș vrea să vă întreb și pe voi, care a fost jocul preferat în momentele de panică și izolare din lockdown sau de acum. Ați simțit sau simțiți nevoia de a găsi chei de supraviețuire atunci când lumea se dă peste cap? Apreciez orice răspuns.

Pe curând.

---

-ends.